Coji de portocale

Billy the tomcat

2007-08-14T20:32:00.001+03:00

Primul meu motan
Prima lui vânătoare de şoricei...

Yeeee!!!!

Cum funcţionează fabrica de vise (partea I)

2007-08-09T21:21:00.000+03:00

Pasul 1 - vă găsiţi un culcuş pe măsură

Pasul 2 - vă purtaţi cât mai natural cu putinţă

Pasul 3 - încercaţi să aţipiţi

Omul Bun şi rodul rău

2007-05-29T00:21:00.000+03:00

motto: It's hard to know what is right, but once you know what is right, it's hard not to do it.

Omul Bun te ascultă cu ochii mari de parcă te aude cu pupilele şi îşi opreşte instinctiv respiraţia atunci când tragi aer în piept de parcă ţi-ar folosi aerul. Singurul scop care i-a fost predat - pentru că omul Bun s-a născut la şcoală - cum ziceam singurul scop care i-a fost predat este acela de a-i ajuta pe Ceilalţi. Singura lui bucurie este să se simtă apreciat şi, conform unui bun sofism, să se simtă util. Scopul lui în viaţă este aşadar să fie Bun, să fie Bun aşa cum i-a fost repetat şi cum a învăţat pe de rost de la nişte oameni care ştiu "mai Bine". Omul Bun crede cu ardoare în Bine.

Cum spuneam, omul Bun te aude, iar tu, minte visătoare, spui că ai vrea să îţi alinţi simţurile cu un fir de trandafir. Ce face subiectul nostru? Probabil ai ghicit, dă fuga în grădină, rupe primul fir înflorit de trandafir pe care îl găseşte, şi fuge înapoi la tine cu misiunea îndeplinită. Întâmplător era şi singurul fir rămas în grădină, sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi. Respirând greu dar bucuros şi impacientat, ajunge la tine şi-ţi oferă rodul Bunătăţii lui. Tu mulţumeşti politicos cu un zâmbet nehotărât şi admiri floarea, de la petalele parfumate la tulpina sfâşiată. Ţi-ai dorit alintul unei senzaţii şi ai primit palma unei morţi inutile, frumos împachtată ce-i drept.

Omul Bun, o întrupare tare patetică a fiinţei umane, este motivul pentru care ceilalţi au inventat expresia "Pentru că aşa e Bine" şi au lipit-o cu meticulozitate pe toate regulile menite să descrie Binele.

Bine măcar că omul Bun va ajunge în Rai, sau cel puţin are mai multe şanse. Rău că omul Bun nu gândeşte destul de departe şi rodul său este adeseori frumos la coajă dar acru la gust. Asta este, nici măcar toate roadele lui Dumnezeu nu sunt coapte la minte.

Dacă vreun om Bun citeşte aceste rânduri, şi o va face pentru că sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi, am o urare pentru el:
Să fii puţin mai neBun!

Prietenii domnului Paradis - Ep. I

2007-05-25T00:01:00.000+03:00

Episodul 1 - Orice va fi, nu mă uita

The leaves of memory seemed to make a mournful rustling
in the dark. Henry Wadsworth Longfellow

Dimineaţa, după răsărit, la marginea străzii, în faţa casei cu numărul 51, un domn îşi aprinde ţigara. Câteva secunde mai târziu o ială tresare sub imboldul cheii, uşa casei se deschide, şi o tânăra iese grăbită spre trăsura ce se opreşte deja la colţ. Domnul îşi drege glasul.

“ Doamnă Tronaiu! se aude din urmă vocea fumătorului. “ Am un mesaj pentru dumneavoastră. Femeia, la auzul glasului străin tresare şi grăbeşte pasul. “ Doamnă, mesajul este de la Dominic.

‘ Cine sunteţi, domnule?! reproşează într-o notă gravă vocea subţire şi delicată a femeii în timp ce picioarele i se înfig în pământ şi pliurile rochiei se rotesc şi se strâng în jurul gleznelor ca o armură de mătase.

“ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al domnului Dominic Tronaiu, spune străinul rânjind, apoi trage cu nesaţ din ţigara aromată.

‘ Dominic... ce truc ieftin mai este şi acesta? Sunteţi un mincinos.

“Doamnă, aprecierile dumneavoastră mă interesează prea puţin. Eu am de livrat un mesaj: Dominic doreşte să îşi ia rămas bun de la dumneavoastră. Vă iubeşte foarte mult şi speră să fiţi fericită.

‘ Atât?

“ Atât.

Tânăra, simţind-şi gleznele moi, aruncă o privire disperată către ferestrele casei, dar nu vede nimc altceva decât perdelele trase. Pliurile rochiei se urnesc brusc intr-o mişcare opusă celei de mai devreme şi cu un ultim val de energie paşii doamnei o poartă la scara trăsurii. Vizitiul deschide uşa, îşi pofteşte înăuntru pasagera cu un gest galant, apoi se urcă la rândul său şi struneşte caii. Copitele încep să bată ritmic în piatra străzii ...1... 2 …3 …4 …5 …6 …

“La semnalul meu te vei trezi. În urmatoarele cateva momente vei deschide ochii şi îţi vei aminti conversaţia aşa cum tocmai ai purtat-o.

Doctorul bate din palme. Bătrâna de pe patul de spital deschide ochii.
“Bine te-am regăsit, Luvia. Cum te simţi?

Pacienta se uită zâmbitoare către doctor.
‘Dominic?
“Luvia, te-ai desparţit de Dominic în tinereţe... nu-ţi aminteşti?
‘Domnule doctor, Dominic vine azi să mă vadă? L-am rugat în bilet să vină…

Doctorul se ridică, notează câteva cuvinte tremurate pe fişa pacientei, apoi iese împiedicat din cameră. Descoperă culoarul gol, animat doar de zgomotul ceasului ce bate ora fixă. După mai bine de 20 de ani de secetă ochii i se umplu de lacrimi ca nişte oaze lângă pielea uscată de vârstă şi regrete. Se grăbeşte către scări.

‘ Domnule doctor Tronaiu. Am un mesaj pentru dumneavostră.

Lacrimile şi doctorul îngheaţă. Se întoarce încet către colţul dinspre care auzise cuvintele: din semiumbră, un pacient în scaun cu rotile îl fixează cu privirea.

“ Cine sunteţi, domnule?! întreabă revoltat doctorul.

Bătrânul schiţează un zâmbet şi un început de cuvânt, dar tusea îl obligă să tragă de câteva ori oxigen prin masca aflată la îndemână.
‘ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al doamnei Luvia Tronaiu.

“ Ce… glumă proastă mai e şi asta?

‘ Domnule Tronaiu, vă asigur că nu este o glumă. Eu am un mesaj pentru dumneavoastră, şi intenţionez să-l transmit, oricât de neverosimil va părea: peste puţin timp veţi fi prins într-un incendiu. Pompierii vor ajunge prea târziu la apartamentul dumneavostră. Luvia doreşte să vă transmită că vă iubeşte.

Bătrânul se încovoiază sub o nouă tuse convulsivă în timp ce doctorul aleargă către ieşirea din spital. Fiecare pas îl duce mai aproape...1... 2... 3... 4... 5... 6

Se trezeşte în sudoare, a mai trecut un coşmar. Abia a răsărit soarele, dar trăsurile încep să se audă pe străzi. Luvia a fugit din nou, pe noptieră găseşte verigheta abandonată pe o bucată de hârtie mâzgălită probabil cu regrete. În cameră arde încă ultima lumânare aprinsă aseară de ea în timp ce-şi completa jurnalul. Se ridică să bea un pahar cu apă şi să înghită câteva pastile. Deschide uşor fereastra şi priveşte câteva momente printre perdele. Şi-ar dori şi o ţigară, una subţire şi aromată, de foi tari, asa cum pare că fumează domnul din stradă. Zâmbeşte: fumul ţigării se ridică molcolm pe lângă străin, ca o aripă fantomatică.

Se întoarce în pat. În timp ce pleoapele şi urechile i se închid ermetic sub greutatea sedativului, un singur regret îl face să ofteze: ‘Ce ironie, nici nu ştie că o iubesc... chiar şi acum când fuge de mine. Oare de câte ori i-am spus ieri? O dată... de două ori... de trei ori... ce familiară numărătoare... un adevărat deja-vu... deja-vu... şi coşmarul se derulează instantaneu în mintea lui pe jumătate adormită, eliberând brutal adrenalină.

Inima, luptând sedativul, îi bate în piept mai puternic decât pumnii care lovesc disperaţi uşa casei. Dormitorul este plin de fum, biroul arde. Vântul de furtună a deschis larg fereastra şi a doborât lumânarea peste cărţi şi peste corespondenţă. Tuşind puternic, Dominic se ridică, udă flăcările cu puţina apă aflată la îndemână, apoi le sufocă folosind una dintre pături.

Hârtii pe jumătate arse zboară prin cameră în timp ce pumnii şi vocea de dincolo de uşă îşi pierd treptat din voinţă. El se îndreaptă căte hol, încă dezorientat de fum şi somnifere. În faţa sa, un fragment de scrisoare se opreşte pe podea precum o frunză ofilită. Un singur rând, rămas încă lizibil pe bucata de hârtie, îşi face loc către privirea bărbatului înainte de a deschide uşa. În prag, pumnii Luviei sunt la fel de roşii ca sângele umplut brusc de gelozie al soţului său.

“ Luvia, cine este acest... Alois Alzheimer?!

Kitschuri şi clişee

2007-05-15T21:37:00.000+03:00

Analogia

2007-05-08T23:25:00.000+03:00

motto:
Though analogy is often misleading, it is the least misleading thing we have.
Samuel Butler

Analogia este o asemănare (parţială) între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. O bună analogie pentru această noţiune ar fi potrivire.

Cu ce aş putea asemăna albastrul cerului sau galbenul florilor din acel câmp? Unde în mintea ta aş putea găsi oare o amintire destul de intensă şi de bine conturată pentru a-mi putea transmite trăirile pe care cuvintele cu sensul lor absolut sunt doar cârje?

Analogia, în forma ei brută, este cea mai simplă formă de credinţă. Se bazează pe faptul că tu şi eu avem un set de experienţe comune, similare, şi că putem folosi acest fapt pentru a emula trăirile celuilalt.

Scriu "te iubesc" şi mintea ta este deja la lucru, construind scenarii cu toate situaţiile posibile din propria experienţă care par relevante cuvintelor mele.

Iubirea este o analogie. Fericirea este o analogie. Teama, curiozitatea, sărutul, moartea, spirala, memoria. Scopul este o analogie. Scopul, cuvântul care ne sperie cel mai tare întrucât el este motivul pentru care ne trezim dimineaţa, pe care îl trăim, şi pe care nu-l putem potrivi.

Cerul era albastru, florile erau galbene, dar erau un astfel de albastru şi un astfel de galben încât să înţeleg că iubesc.

Dedicat celor destul de naivi să citească şi destul de maturi să potrivească.

O ciumpercutză fericită

2007-05-07T17:48:00.002+03:00

Nicicând nu mai văzuse Ciumpercutza atâtea capete iţite printre buruienile înalte. Se îngrămădeau şi lărmălăiau nevoie mare.
- Şi apoi dumneata nici nu ştii, că ieşi numai după ploaie. Să vezi în Frumosele Duminici câţi ne mai năpădesc frunzuliţele, zise o păpădie şi pufăi nervoasă un firişor.
- Ia nu mai comenta şi dumneata! îi aruncă în trecere o furnicuţă roşiatică, deranjată de vibraţiile aerului. Se căznea să treagă după dânsa o firimitură mare de pâine din cea bună, de secară, şi era cât pe ce să şi-o scape pe picior din cauza firişorului de păpădie. Apoi se îndepărtă grăbită şi se lăsă liniştea.
Ciumpercutza se gândi un moment la după-amiezele plictisitoare în care ieşea cu tot neamul ei să respire aerul curat de după ploaie. Cu toţii se bucurau de linişte şi de umezeală. Numai ea nu. În momentele acelea se lăsa o încremenire de-i ţiuia membrana. Se scutură de amintirea cea sumbră şi privi cu încântare în jur. Cu sigurnaţă, ea era altfel decât celelalte ciumpercutze. Ei îi plăcea soarele şi voia bună.
Se născuse sub o piatră colţuroasă, acoperită cu muşchi din cel alunecos şi din pricina asta se alesese cu un şchiopătat uşpr şi cu pălăria (puţin cam) strâmbă. Îndată după ce au descoperit necazul, părinţii au chemat Pălărierul, care decisese ferm că judecăţile micutzei nu aveau să fie niciodată drepte şi că nu ar trebui lăsată sp vorbească decât rar, în serile cu luna plină pe jumătatea din dreapta.
Aşa că ceilalţi o ignorau aproape complet iar ea se simţea tare nelalocul ei la umbra bătrânului nuc.
Într-una din zilele acela cumplit de umede, un văr îndepărtat, un spor bătrân şi înţelept, venit din zbor din vârful nucului, îi vorbi ore în şir despre zarva ce se isca în luminiş în după-amiezele însorite şi uscate. Şi atâtea minunăţii îi zugrăvi bătrânul, că din acel moment micutza nu-şi dori altceva decât să participe şi ea la petrecerile oamenilor. Aşa că foarte curând încetă să mai iasă odată cu ceilalţi şi îşi ticlui marea evadare.
La vârsta de teri săptămâni se ivea mai mereu în mijlocul oamenilor, unduindu-se melancolic în ritmul vocilor.
Visul ei cel mare era să ajungă la oraş. Auzise mai demult, de la un butoiaş de bere părăsit pe pajişte, povestiri despre Marea Urbe şi tare i-ar mai fi plăcut şi ei să ajungă până acolo. Problema era că nu prea ştia cum putea ea, de una singură, să întreprindă o asemenea aventură.
În timp ce reflecta la toate acestea, doi fluturi mari şi galbeni planară pe deasupra, împachetaţi într-un nor de fum aromat:
- Domnule, stai te rog pe aripioarele dumitale! Nu vezi că şi aşa-i destul de greu să-mi ţin echilibrul?
- Mă scuzaţi, mă scuzaţi! Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia! Dacă nu eşti atent te iau cu fum cu tot până hăt! departe, în capitală.....
Şi uite aşa, dintr-un zbor oarecare, prinse şi micutza geniala idee. Mai rămânea de stabilit cum să facă să se desprindă de moviliţa în care şedea înfiptă şi să intre în viaţa oamenilor care se pregăteau să plece de sub nuc spre oraşele lor.
Privi situaţia cu un ochi critic şi cu celălalt deschis numai puţin şi hotărî că singura soluţie ar fi să se agaţe pur şi simplu de orice binevoitor care trecea pe lângă ea.
Zis şi făcut. O întâmplare făcu să nimerească între degetele de la picioarele unui domn respecatbil, cu barba albă şi burtica înşirată peste curea; domnul acesta locuia într-un oraş mare şi gălăgios, tocmai bine asortat cu gusturile domnişoarei noastre. Şi uite aşa s-a tranformat micutza ciumpercutză de pădure într-o ciupercă rafinată de oraş. Şi a trăit fericită la adăpostul Degetului Mare de la Piciorul Stâng, ignorând cu nonşalanţă scărpinăturile ocazionale ale domnului cu barba sură care locuia chiar deasupra.

Povestea unei morţi neaşteptate

2007-03-17T15:57:00.000+02:00

Când liniştea s-a instalat de-a binelea peste moartea domnului Mura, acesta se hotărî că există totuşi viaţă dincolo de trup. Ecourile ultimelor sale gânduri se loviră de pereţii casei şi vibraţiile surde au făcut florile din pervaz să tresară. O muzică ciudată, cadenţată precum o incantaţie de la începutul lumii. În ritmurile acestei muzici domnul Mura se străduia să vorbească tuturor despre noua sa descoperire.
În mod uimitor descoperea că mai are atâtea lucruri de spus tocmai acum, când părea a fi prea târziu; dar timpul dispăruse şi el împreună cu viaţa şi îl absolvea de păcatul îndoielii şi al regretelor. Şi în absenţa spaimei a descoperit domnul Mura speranţa şi dorinţa.
Se strădui să se ridice, să-şi recapete forma trupului şi vocea, acel fel al său de a vorbi fără ajutorul cuvintelor prin care se făcea înţeles atât de rar! Dar avea nevoie de forţă pentru a învinge gravitaţia, pentru a repune pe picioare trupul său lipsit de substanţă. Şi acolo, în întunericul pământului, sclipi lumina unei idei proaspete.
Dintre miile de posibilităţi care zburdau prin Lumea cea Nouă, domnul Mura o alese pe cea care avea să îi rezolve problema în cel mai simplu fel cu putinţă. Aşa că se încordă uşor şi, împins de Proaspăta Idee, rămăşiţele trupului său, rămase de veghe deasupra mormântului, s-au desprins şi au luat forma unui roi de musculiţe mici care s-a răspândit în toate părţile de îndată ce a apărut. O explozie de viaţă născută din propria lui moarte. Micile creaturi şi-au început dansul aerian, o zbenguială care le purta în toate părţile, fiecare din ele ducând în foşnetul aripilor povestea domnului Mura. Dar nici acum, cu viaţa sa reînoită, nu reuşea să se facă înţeles. Lumea refuza să îl asculte.
Nerăbdarea s-a transformat încetul cu încetul în iritare. Din ce în ce mai multe musculiţe bântuiau insistent lumea ca nişte mici prevestiri ai morţii. Povestea întârzia să se facă auzită. Dar domnul Mura avea de acum încăpăţânarea şi persistenţa pe care le căpătase în Lumea de Dincolo, acolo de unde nimic nu mai dispare din moment ce nici nu mai există cu adevărat. Aşa că musculiţele au continuat să zboare, insinuându-se în preajma lucrurilor şi a oamenilor, impregnându-i cu aroma morţii. Cu toţii căpătau aspectul cadavrelor ameninţate de descompunere. Şi numai câţiva dintre ei, cei mai norocoşi, au învăţat să desluşească vibraţiile aerului şi au înţeles că moartea nu însemnă altceva decât transformarea tuturor clipelor în tot atâtea sfârşituri.

Cu ochii larg închişi

2007-01-18T21:32:00.000+02:00

'Deschide ochii... deschide ochii... deschide ochii...'

Astăzi, după amiază, pe stradă, mi-am adus aminte accidental de plăcerea de a merge prin soare cu ochii descoperiţi şi totodată pe jumătate închişi: vârfurile genelor strălucesc multicolor precum începuturi de curcubeu şi tot peisajul capătă o tonalitate caldă şi o mişcare încetinită, rupte parcă din visul colorat al unui nebun grădinar din Eden.

"Unde mergem... mai exact?"
'La sfârşitul curcubeului.'

Dintotdeauna numele cuvântului "curcubeu" mi-a displăcut. Sunetele nu reflectă fenomenul, îi dau o notă copilăroasă şi uşor ridicolă. Aş fi preferat, spre exemplu, 'melanj': un nume cu început misterios, care porneşte ascuns în baza gâtului, îşi dezvăluie adevăratul potenţial odată cu deschiderea buzelor şi se înalţă sub impulsul limbii până în cerul gurii, umplând pieptul de sunete unice, viu colorate. Vârful boltei susţinut de o vocală se coboară lin şi natural într-un misterios sfârşit consonantic: deşi a fost rostit, cuvântul pare a se termina mai târziu, altundeva... în vârful unei spirale.

Şi moartea nu va avea stăpânire...

Inconfundabilul domn Mura

2007-01-16T21:43:00.000+02:00

Dl Mura ducea o existenţă solitară şi liniştită. Avea parte de soare în fiecare zi până la amiază, apă curată, vecini respectuoşi şi o panoramă optimistă. Într-un cuvânt, dl Mura se bucura de toate avantajele unui trai decent.

Cu toate acestea lipsea ceva. Da! Pentru că orice dar trebuie să-şi atingă destinatarul ca să se poată spune într-adevăr că şi-a împlinit sensul. Iar dl Mura avea multe lucruri de dăruit. Cui, dar? Din viaţa lui lipsea nu doar obiectul afecţiunii sale ci orice ar fi putut deveni în vre-un fel un astfel de obiect. Dezgustat dintr-o dată de peisaj, cuprins de singurătate dar şi de o oarecare senzaţie de plictiseală, dl Mura se hotărî să moară. Şi, spre deosebire de majoritatea fiinţelor cu obiceiuri înrădăcinate până în străfundurile conştiinţei, dânsul avu graţioasa inspiraţie de a minimaliza proporţiile evenimentului cauzat de moartea sa.

Fără veste, dl Mura se afundă tot mai adânc în locul în care îşi petrecea cel mai adesea timpul şi se lăsă aşa moale, preocupat de micile delicii ale trecerii în nefiinţă, până când aproape că dispăru pe de-a-ntregu. Mai rămase la suprafaţă doar o parte a corpului său care, aşezată într-o oarecare rână, lăsa impresia unei mişcări perpetue prin care dl se acoperea singur cu ţărână, lungind la nesfârşit scena înmormântării. Era ceva teribil de optimist în această mişcare, prin care părea că se înveleşte către o altă lume în timp ce o eliberează pe aceasta de povara existenţei sale.

Atât.

Florile pentru mormânt le crescuse singur pe propriul trup, în parte din cauza plictiselii despre care am spus că-i dădea târcoale dar mai ales din cauza căldurii incredibile din acel an.

Nimeni nu a plâns la înmormântarea dlui Mura.

Prime

2007-01-16T00:37:00.000+02:00

Hmm, short story shorter:

Acum mulţi ani, nu mai ştiu câţi, într-o staţie de tramvai de langă Bucur Obor: vară, cald, agitaţie. Mă gândeam fix la nimic şi mă uitam fix la gardul ce mă despărţea de şosea. Probabil plictisit de nenumărat zăbrele, am ridicat privirea: fix pe un autobuz plin până
la refuz, fix pe ochii unei fete, care se uita fix la mine, zâmbind.

3 secunde. Am zâmbit incontrolabil. A fost pentru prima oară când am savurat momentul şi nu am pierdut timpul regretând posibilităţi.

Autobuzul a trecut, tramvaiul a venit, zâmbetul revine o data pe an. Unele momente nu pier, sunt indivizibile şi imposibil de măcinat.

Cred că am cunoscut-o doi ani mai târziu, dar nu voi şti niciodată sigur, nu am întrebat-o şi nu mi-a mai zâmbit la fel.

Coji de gheaţă

2007-01-14T21:51:00.000+02:00

spirits
flourish in life's winter
as well

Click şi haiku.

Despărţirea

2007-01-12T09:10:00.000+02:00

motto: "I'm so fine, I could just fuck Myself."

Oboseala m-a împins înapoi în patul ei. Am căzut precum o pernă printre cearceafuri, am respirat de cateva ori cu ochii închişi şi genele tremurânde, apoi am adormit cu gândul la parfumul pe care-l lăsase fără voie printre pliurile de mătase.

Te-ai trezit când ţi-am mângâiat părul. Am răsucit o buclă, am adus-o mai aproape şi m-am alintat cu mirosul de lavandă pe care-l iubesc atât de mult. "Te-ai intors", spun zâmbind. Ce bine. "Am crezut că te-am pierdut, ştii?". Imi arunc braţele în jurul tău într-un gest de posesiune materială. Închid ochii într-un efort de a le opri, dar lacrimile erau demult acolo, aşteptând răbdatoare primul moment de slăbiciune: se prelungesc deja pe faţă, apoi cad, una câte una, pe sânii tăi goi, asemeni unor sărutări calde care cer iertare.

Cu mâinile tremurânde îi caut căldura trupului: îmi alin durerea cu pielea ei fină, îmi curm setea cu lacrimile ei sărate. 'Imi plăcea, ştii?', era un bărbat tînar, drăguţ, bun, ne-am fi iubit, am fi trăit...

Mă doare când imi spui aşa ceva. Simt un fior rece pe spate şi trebuie să mă ridic. Mă reazăm de marginea patului, aprind o lampă. Sub şocul luminii camera dispare, apoi începe încet-încet să se contureze în fragmente şi umbre. Aprind o ţigară. Ochii mi se fixează pe oglinda ce bârfeşte camera: un pat mare, două lămpi, două măsuţe, o femeie fumând în pat, o femeie frumoasă, o femeie senzuală, inteligentă, independentă, care nu-şi complică viaţa cu a altora.

'Te iubesc.'

"Ştiu."

Dedicat celor care trăiesc o eternă şi intensă relaţie de dragoste cu sine.

in treacat

2006-12-16T23:59:00.000+02:00

semantica

2006-12-01T23:59:00.000+02:00

Andy Garcia vs Bill Murray:

-I wish I could go back to the beginning... I love beginnings...

-Why is that?

-Nothing's happened yet, anticipation is in the air. Optimism...

-What about the end?

-Well, they don't call it The End for nothing... I hate endings! Unless, of course, your end is your beginning, which makes your beginning your end. Then, I would love The End.

-Where are we now?

-If you don't know where you are... then... you are in the middle.

-No doubt about THAT...

eliptic

2006-11-28T23:59:00.000+02:00

undeva intre apogeu si perigeu...

shad lunaticii

hai liberare

wet

2006-11-22T23:59:00.000+02:00

lumina

2006-11-19T23:59:00.000+02:00

GSM

2006-11-16T23:59:00.000+02:00

poveste

2006-11-15T23:59:00.000+02:00

15 noiembrie 2006, comuna Ciolanesti, jud. Teleorman

@night

2006-11-14T23:59:00.000+02:00

mere coapte cu aroma de portocale

2006-11-06T12:59:00.000+02:00

Upclose&personal

2006-11-04T23:59:00.000+02:00

Kill the bastard!!

2006-10-29T14:29:00.000+02:00

In THE mood

2006-10-29T12:42:00.000+02:00

Arta de a fi câine

2006-10-29T01:39:00.000+03:00

urmasii lui Dedal

2006-10-26T23:59:00.000+03:00

http://www.photosite.pl/aviation/

teoria ascensiunii si a inaltimilor

2006-10-25T23:59:00.000+03:00

14 etaje + casa liftului + 180 cm

Teoria sustine ca semnalul ti se va propaga spre destinatar in conditii optime daca elipsoidul Fresnel 1 este neobturat. Cum majoritatea obstacolelor se gasesc pe terra ferma, deductia logica este ca vei cauta un punct cat mai inalt atunci cand iti emiti mesajul.

inaltimea odata atinsa, cei 180 de cm pana la nivelul ochiului devin neglijabili

mesajul nu va influenta cu nimic migratia ritmica a musuroiului, poti doar spera ca-i va imbunatati cu putin functionarea. Devii un intermediar intre doua puncte aflate in miscare. Tu esti cel fix (relativ, desigur).

Nu vei fi nimic altceva decat un repetor. Activ prin definitie, insa pasiv ca principiu de functionare.

Nu ramane decat povestea unei ascensiuni precoce, a carei utilitate nu se poate verifica decat pe termen lung.

Nu ramane decat jocul zglobiu al vantului pe sub tricoul folosit deja in atatea alte ascensiuni, ascensiuni a caror utilitate se va dovedi pe acelasi termen nejustificat de lung.

Depinzi de musuroi si de vant. Musuroiul te va folosi chiar si la inaltimea la care esti, iar vantul iti va aduce aminte cum sa te bucuri de maruntisuri.

Chiar si cu propria utilitate pusa sub semnul intrebarii, vei ajunge sa te dai in vant dupa inaltimi.

Liberarea este supraapreciata.

Danny the dog

2006-10-21T12:39:00.000+03:00

Romanian Civil Aviation Authority

2006-10-13T23:59:00.000+03:00

Limitations:
fucking none
sky is the limit

intr-o zi de 13, ca sa fie cu noroc...

hai liberare

MisEry

2006-10-11T20:52:00.000+03:00

La stop

2006-10-07T15:51:00.000+03:00

Nu te uita înapoi. Stânga sau dreapta nici nu există. Nu! Nimic nu te urmăreşte, nu există nimic care să te prindă din urmă.
Doar înainte. Şterge parbrizul şi mergi mai departe. Clipeşte şi privirea ţi se va limpezi dintr-o singură mişcare. Înaintea ta este doar viitorul.
Acum repeta.

De langa cana cu ceai..

2006-10-02T18:45:00.000+03:00

..de pe noptieră, tolănit in canapeaua albastră, cu geamul apropiat ca nu cumva răcoarea serilor de toamna să pătrunda până în suflet, permiţi visului să deturneze înca o dată realitatea.
Învăluit în nostalgia de octombrie, poţi să te inchipui întins pe malul mării într-o dimineaţă fierbinte de vară: înconjurat de nisipul crocant care se lipeşte de pielea arsă de soare, şi de foşnetul valurilor. Să laşi apa să te înconjoare ca o mătase verde-albăstruie, să dansezi cu peştii şi să admiri zborul pescăruşilor.
Să stai pironit pe nisip minute întregi în aceeaşi poziţie şi să ajungi să-ţi doreşti să te poţi întoarce pe o parte dar să te recunoşti învins de o forţă necunoscută care îţi amorţeşte orice mişcare. Să rămâi prizonierul razelor de soare care în curând îţi vor arde pleopele şi fiecare centimetru pătrat de piele.
Sau poţi să stai liniştit şi să admiri toamna pe care ai aşteptat-o cu atâta ardoare

Exerciţiu

2006-09-29T22:53:00.000+03:00

Concentrază-ţi privirea asupra unui singur punct. Încetează să mai bagi de seamă împrejurimile. În micul univers pe care tocmai l-ai creat, impune propriile tale reguli. Pune-ţi imaginaţia la încercare:

1. Orice nu e verde e albastru
2. Orice are valuri e apa
3. Tot ce se vede clar are buline
4. Clarul e o noţiune la îndemâna oricui
5. Prădătorul poate merge pe apă
6. Răutatea ajută la plutit

Acum continuă de unul singur.
Bună dimineaţa!

În tren

2006-09-28T00:11:00.000+03:00

Am văzut un spiriduş. A apărut pur şi simplu în colţul ferestrei, cu nasul proptit în curbura ramei. Avea ochii verzi şi nasul mare şi rotund - pufos fără să fie flasc şi jucăuş fără a fi rigid. Era nespus de vesel. Mi-a zâmbit şi apoi a dispărut grăbit. În locul lui au apărut din nou câmpiile nesfârşite şi stâlpii de telegraf fluturând prin faţa ferestrei. Mi-l închipui pe micuţ traversând trenul şi reapărând la ferestrele de pe partea cealaltă a coridorului, venind de data asta de sus: mai întâi tichia verde, scuturând un ciucure alb, şi abia apoi zâmbetul contagios.

Spiriduşul vernil care aduce zâmbetul pe faţele călătorilor eterni.

Omizi şi vise lucide

2006-09-25T20:19:00.000+03:00

Seara se lăsa încet. Părea că nimic nu mai avea rost să se grăbească de vreme ce lumina dispărea inevitabil. Liniştea începea să capete consistenţă. Asemeni unui punct întunecat de pe cer care se materializează într-un bolovan pe măsură ce se apropie de pământ. Când dl Zzz.. îşi recăpătă cunoştinţa avea senzaţia că se afla sub o stâncă uriaşă care-i presa toate organele. Deschise un ochi şi, încet-încet, pata verde care-i inundase privirea în primul moment se restrânse şi se transformă într-o faţă co ochi mAAri şi zâmbetul descurajant de larg.
"Ce faci?"
"Visez!?"
"O, nu-nu-nu! Imposibil! E trecut de mult de ora prânzului şi aproape toate frunzele de nuc sunt uscate!"
Amintirile i se învălmăşeau domnului ZZZ.. în cap...Enigma Dragostei...libelulele fantastice...nuvelele PădURICELului...Turiştii de Lemn...Şcoala de Weekend...ziarul care-l izbise cu atâta putere...se simţea încă confuz! Acum se explica amorţeala aceea cumplită. Încercă să se ridice. Ochii imenşi îl urmăreau cu atenţie.
"În ce zi suntem?", încercă el să o facă utilă
„Septembrie. Ţi-e frig? Aş putea să-ţi dau una din vestele mele” spuse omida şi se pregăti să dezbrace una dintre vestele care-i acopereau fiecare dintre segmentele corpului.
„Nu! – încercă el să o oprească – N-ar fi corect. Ar însemna să-ţi fie ţie frig apoi”
„Nu-i nimic. Am o familie vestită! Aş putea împrumuta oricând alta de la unul dintre fraţii mei. Sunt foarte generoşi!”. Dl Zzz... rămase uimit de exactitatea replicilor ei. „Fie! – spuse Omida – atunci am să te încălzesc chiar eu” Şi ţânţarul nici nu apucă să se ferească când simţi îmbrăţişarea pufoasă o omizii care-l înfioră mult mai mult decât şi-ar fi permis de obicei. Mirosea a ceai cald de păpădie şi avea ceva din inocenţa fecioarelor de mai. „Cine eşti?” întrebă ea deodată iar dl Zzz... tresări. Ce-ar fi putut despre el? Că a supravieţuit atunci când alţii l-au crezut mort? Că ştia atât de multe poveşti dar n-a avut niciodată bucuria de a le fi trăit el însuşi? Că nimic din ştiinţa lui nu era autentic? Cu toate astea...în braţele omizii gândurile lui începeau să aibă răspuns. Niciodată nu se simţise atât de în siguranţă. Încercă să-şi imagineze propria lui poveste de dragoste alaturi de tânăra Omidă. Ea – iubirea crudă, încă nedescoperită, el – căutătorul de comori, amândoi în căutarea Absolutului, mână-n-mână-n-mână-n-mână...se întoarse să-i mai privească o dată ochii mari şi o simţi îndepărtându-se cu viteză, absorbind întreg peisajul într-o mică tornadă care-l lăsă pe Zzz.. într-un spaţiu vid, înconjurat de o voce tunatoare: „Ieşi afară! Întoarce-te la nepoveştile tale şi lasă visarea acelora care ştiu să o facă! N-ai cum să te prefaci! În Dragoste cel mai important e să trăieşti clipa de acum, nu pe cea care va urma. Ţânţarule!”

Afară din vis, lumea domnului Zzz..redeveni mică şi întunecată. Când se trezi de-a binele, văzu frunze mari şi ruginii plutind deasupra lui în lumina caldă a dimineţii.

viata ca o delegatie (roz)

2006-09-21T23:59:00.000+03:00

sau ca un sir de delegatii (cacofonico-roze)

Pe la inceput te minunezi de orice nimic si esti foarte usor impresionabil(a).

Nu-ti ia prea mult pana incepi sa te plictisesti.

Accidentele ti se intampla mai degraba pe drum decat la destinatie...

Mereu incearca altcineva sa-ti planifice traseul...

Uneori iti face si rezervare...

Atunci insa trebuie sa gasesti o modalitate eleganta de a refuza "serviciul".

Oricat de vagauna ar fi locul in care ajungi, tii neaparat sa faci POOOZE.

O gusti cu adevarat numai cand inveti sa nu te mai grabesti si sa te bucuri de peisaj.

Si cel mai important...

Orice ai face...

Ai grija sa-ti justifici cheltuielile!

Ca nu cumva sa iesi pe datorie la Final.

Hai final frumos si cat mai incolo!

teoria visarii

2006-09-07T22:21:00.000+03:00

Vis s.n– (lat. Visum) Activitate psihica nedirijata care se manifesta in somn, mai ales in stadiile mai putin profunde, si a carei amintire se pastreaza uneori dupa trezire. In vis se pot manifesta diferite procese psihice: reprezentari (in special vizuale dar si auditive, chinestezice etc.), emotii, forme de gandire si de limbaj.

fig. - Inchipuire, imaginatie,irealitate, meditatie, visare, aspiratie de nerealizat, iluzie desarta, dorinta arzatoare, nazuinta.

Oare cum incepe visul? La fel de simplu si tacut ca zborul unei pasari monocrome pe cerul plin de zgomot alb al unei minti nelinistite?

PS: "Viseaza androizii oi electrice?" Philip K. Dick

teoria insomniei

2006-09-04T23:59:00.000+03:00

ca simptom al depresiei

NU incercati asta acasa!

de vreo... suta de ani sa zic? incoace mai marii medicinei au cazut de acord ca nu este recomandat sa tratezi simptomele ci mai degraba sa inlaturi cauza. ok, pana aici totul relativ logic si simplu...

sa analizam un pic problema inginereste:

vom defini incarcarea relativa nervoasa ca raportul dintre numarul real si pozitiv al intamplarilor deprimante din unitatea de timp si numarul maxim admis (functie de subiect, adica de rezistenta fiecaruia, desigur):

NERVI_rel=N_depresii/t/N_depresii_max/t, implicit => Nd/Ndmax;

astfel, de la o zi la alta te poti gasi din ce in ce mai aproape de pragul fatidic (100%). De fapt, daca vom continua sa analizam problema inginereste, dificultatile apar abia atunci cand depasesti pragul cu o valoare pozitiva infinit de mica...

Astfel, cand ti se pare ca semnalul de la Mos Ene este prea slab (este inecat in zgomot) si receptia scade calitativ sub pragul standard (8 ore/noapte)...

Si refuzi sistematic sa mai visezi in vreun fel,

Verifica intai cablul de semnal. Daca nu-i aproape, da-i un telefon.

Si daca refuza sa raspunda, orice ai face, NU administra Stilnox, deoarece trateaza doar un simptom.

Administreaza clorhidratul esterului dimetil-amino etilic al acidului 2-clor-4-dimetilamidosulfonilfenoxiacetic !!! (numai pentru cunoscatori)

Hai liberare!

Rarau

2006-09-01T23:59:00.000+03:00

24 august 2006
varful Rarau

altitudine: 1646 m
Coordonate WGS 84:
-UTM/UPS: 35T 0392382 5256933
-hddd mm ss.s: N 47 27 25.0 E 025 34 20.0

Mi se cere sa ma legitimez in fata ultimului model de paznic permanent al site-ului GSM

Din fericire, ne-am inteles destul de usor. In fond, amandoi aveam privirea inteligenta si ne exprimam cu dificultati.

hai liberare

inalta tensiune

2006-08-31T23:59:00.000+03:00

20 kV... parca
indeajuns cat sa te tina incordat(a)

:)

hai liberare

Juristul din provincie – urzeala din metropolă

2006-08-30T14:40:00.000+03:00

Am stat o zi întreagă să aleg un titlu pe măsură la o păţanie demnă de titulatura de „lecţie de viaţă”.

Sa luăm un caz, total ipotetic, evident: există o societate A, un mamut postcomunist şi în putrefacţie, pentru care, în concepţia disperato-europeană a mai marilor guvernanţi, s-a hărăzit o divizare în două entităţi distincte şi care ar avea mai multe şanse de supravieţuire în jungla tranziţiei (să le numim B şi C).

Desigur divizarea e doar un act semnat şi înregistrat, o cu totul altă problemă se pune în situaţia patrimoniului societăţii divizate (ai un cal cu doi proprietari nu poţi să-l tai în două, pentru că nu ar mai fi cal, ci îl atribui în materialitatea sa unuia dintre cei doi, care are mai departe obligaţia să-l compenseze pe celălalt pentru jumătatea de cal câştigată).

Bun deci avem, după mulţi ani de certuri judiciare şi extrajudiciare, o hotărâre judecătorească prin care se atribuie un bun lui S.C. B S.A., cu obligaţia de a plăti lui S.C. C S.A. o sultă. Dar, având în vedere precarele relaţii dintre B şi C, nu se poate obţine plata de bunăvoie, cum procedăm … multe şi încurcate sunt căile, dar în această situaţie, ideală este o anumită procedură specială, cunoscută sub numele de procedura insolvenţei (pentru necunoscători legea falimentului). De ce spun ideală, pentru că nu e nimic mai groaznic decât să ameninţi progenitura comercială a unui mamut antedecembrist cu falimentul (sperii baba cu moartea).

Şi astfel se înregistrează o cerere de deschidere a procedurii la tribunal (avem în sfârşit premisa povestirii).

Ce presupune, de la sediul S.C. B S.A. din străFUNDUL gliei naţionale, vine un omuleţ licenţiat în drept şi salariat al societăţii (juristul), pentru a susţine interesele angajatorului în faţa judecătorului sindic.

Cine este acest jurist, păi să vedem, un bătrânel îngălbenit de C.A.P., a cărui contribuţie la jurisprudenţa naţiunii a constat în 30 de ani de semnat ştate de plată. Şi vine în metropolă, cu trenul pentru că nu are disponibilităţile financiare necesare, nici personale, nici ale societăţii, să vină cu maşina. Vine la ora 5 dimineaţa pregătit, aşa crede el, de marele proces. Dar, aici în metropolă, îl aşteaptă corbii.

Orice hoit are corbi, orice condamnat are călău, orice societate în faliment are lichidator (nu vreau să-i critic mai ales că sunt unul dinte ei), iar C este miere, tocmai bună de a o vinde la kilogram şi implicit a obţine un onorariu „baban” din lichidarea de succes.

Aşa, vin corbii la gară şi îl iau pe sus pe bătrânel, îl duc la restaurant, îl îndoapă, îl duc în parc, îl plimbă, îl duc la instanţă, îi spun ce să facă pentru a convinge pe magistrat de starea de insolvenţă în care se găseşte C.

Dar ce ar putea să facă bătrânelul să îi răsplătească, simplu să îi ceară ca lichidatori în eventualitatea deschiderii procedurii, ah şi cum stau corbii pe bancă în sală şi cum în sorb din ochi, ce masă copioasă vor avea dacă C este declarat oficial hoit. Şi bătrânelul se uită tremurând de emoţie după fiecare afirmaţie în spate la corbi care îi zâmbesc larg şi aprobator, vai în sfârşit e important, în sfârşit a mers cu gipu, în sfârşit a mâncat la un restaurant unde înainte putea să caute doar prin tomberoanele de gunoi, în sfârşit a atins desăvârşirea profesiei, ce dezgustător. Se termină, judecătorul rămâne în pronunţare, corbii mulţumiţi îşi iau zborul spre morgă şi bătrânelul (securea călăului) rămâne singur şi uitat. Ce crimă oribilă e să abandonezi pe cineva în momentul gloriei supreme, să îi tai în cel mai crud mod proaspăt crescutele aripi ale egoului suprimat atâta timp, să-l uiţi.

Şi bătrânelul se trezi la cruda realitate, şi încercă să intre în vorbă cu cineva, să-l ajute, barim să îi explice cum să ajungă înapoi la gară, dar metropola e făcută din statui de zei antici şi după ce a supt esenţa ta, împietreşte la loc.

Parcă ar fi o scenă de film un omuleţ de provincie într-un con de lumină într-o mare de întuneric pe o muzică tristă de vioară …

Balzac jubilează.

Domnul Zzz.. are ghinion (varianta necenzurata)

2006-08-29T11:15:00.000+03:00

Prietenului meu Cody, cu drag :)

Domnul Zzz.. era multumit. Nu avea nici un motiv sa nu se simta asa. Arsita zilei trecuse. De-acum se putea plimba linistit pe orice parte a frunzelor leganate de adierea inserarii. La marginea padurii cateva ochiuri de apa supravietuisera calatoriei inevitabile spre straturile superioare si ramasesera sa intretina atmosfera umeda care-i prindea atat de bine domnului Zzz..
In curand avea sa inceapa vanatoarea. Ooo, da! Inca de dimineata domnul Zzz.. auzise sunetul acela ingrozitor care facea sa vuiasca padurea si cutremura fiecare fir de iarba. Vazuse sclipirile metalice ale masinariei infernale care se afunda in padure, spre Micul Luminis, si apoi structurile acelea ciudate, ca niste musuroaie imense si ascutite, colorate strident, inaltate incet dar sigur in acompaniamentul unor voci pe diferite tonuri. Iar pentru domnul Zzz.. asta insemna un singur lucru: o cina copioasa. Iubea luna august si turistii de week-end, fara a fi in totalitate constient de acest lucru. Se hranea cu prezenta lor in PadURICEa FERMECATa.
Invatase limba oamenilor cu multi ani in urma, la un curs intensiv de la Scoala de Lemn, iar de atunci toata treaba lui era sa traduca in limba padurii povestile Turistilor de Week-end si sa le interpreteze intr-un mod cu totul si cu totul original. Asa cum facuse si cu povestea celor doua libelule. In ciuda aparentelor, treaba aceasta nu era una usoara. Oamenii nu aveau mereu chef de vorba; alteori deschideau gura numai pentru a repeta unele lucruri vechi si plictisitoare si uneori, asta era culmea!, in variante asa de indepartate de cea originala, incat domnul Zzz.. era nevoit sa-si infunde urechile cu fire de praf si seminte de mac. Era mare lucru sa stii cum sa te apropii de oameni ca sa le poti sorbi ideile, cum sa zumzai ca sa-i provoci sa rosteasca cele mai intime ganduri si cand sa-i ciupesti ca sa le provoci cele mai neasteptate reactii [iar domnul tantar era un adevarat maestru. Volumele sale de nuvele adaptate din povestile Turistilor de Week-end erau dintre cele mai citite din PadURICEa FERMECATa].
Exact la momentul potrivit, domnul Zzz.. se desprinse de pe frunza de nuc si porni vanatoarea*. Se indrepta spre locul acela plin de lumini, agitatie si povesti proaspete. Plana usor si savura fiecare moment. Patrunse in Micul Luminis, isi incorda usor aripile si ocoli primul cort. Chiar cand se pregatea sa faca dreapta si sa se indrepte spre prima victima auzi un fosnet in spatele sau. Isi intoarse privirile si ramase consternat: nici nu observase Omul care se intorcea acum dinspre tufisuri, aranjandu-si cureaua pantalonilor si strangand in mana un teanc gros de hartii tiparite. Era atat de aproape incat coliziunea era inevitabila. Incercand un viraj brusc, dl Zzz.. abia avu timp sa vada ziarul care venea spre el cu o viteza ametitoare. Inainte de a-si pierde cunostinta mai apuca sa gandeasca: "Cred ca am fost descoperit. Am aflat atatea secrete si-acum dispar odata cu mine. Cine va mai putea dezlega misterul Dragostei? Poate ca nu e intotdeuna un avantaj sa stii foarte multe.."

*In editia originala "atacul"

knock knock... who is it?

2006-08-24T23:41:00.000+03:00

Nimic mai intimidant si nimic mai captivant decat misterul unei usi inchise. Parte cale de comunicare si parte zid de lemn, usa in sine este mai putin un obstacol, ci mai mult un avertisment: "Deschide-ma sau nu, oricum vor fi consecinte."

Iata de ce chiar si tu, macar o data in viata, ai ascultat cu infrigurare zgomotele si vocile din spatele unei usi, incercand poate chiar sa arunci si cateva priviri prin gaura cheii.

Si parca intreaga forta a usii sta in acea bucata de metal numita clanta. Inainte sa deschida o usa, omul simte nevoia sa-si indrepte intreaga atentie unui maner de metal: il priveste, il asculta, il atinge incercand parca sa-i afle intentiile. Apoi urmeaza ritualul manevrarii clantei: in functie de cum o apasa, trimite dincolo de usa un mesaj mai mult sau mai putin discret despre intentiile sale.

Evident, nu usile sau camerele in care conduc ne intereseaza, ci oamenii pe care ii gasim sau nu acolo. De aici si dilema metodelor de abordare: sa stii cand sa vrei sa intri, sa alegi cand sa bati si cand sa intri neinvitat, sa simti cand sa le inchizi in urma ta sau cand sa le lasi intredeschise.

Mai sunt multe de spus pe aceasta tema. Cine are chef sa continue este invitatul meu, subiectul a fost abia... deschis.

Cine este?

Anonim

2006-08-22T22:13:00.000+03:00

Un colt de plaja. Valuri dulci. Pelicani fantomatici. Armonie. O palma de cer. Steaua norocoasa: Sfantu Gheorghe.

Scurt metraje de fictiune, animatii, lungmetraje, "Generatia Asteptata": festivalul de film Anonimul.

Competitie si relaxare.

Apus cu final neasteptat.

braindead

2006-08-19T23:59:00.000+03:00

sau somnul ratiunii

muuult prea comod

muuult prea obosit ca sa mai injur

muuult prea ocupat sifonandu-mi camasa preferata

niciodata prea ocupat pentru a spune lucrurile corecte

hai liberare!

Din tren

2006-08-18T18:24:00.000+03:00

Cea dintâi între încercările de seamă este exilul de bună voie, mai ales cînd pentru aceasta cineva va pleca în străinătăţi de unul singur, asemenea unui atlet lipsit de patrie, de familie şi de avut.
Căci, de se va afla cineva, astfel, angajat în cele mai dure dintre lupte, păstrându-şi exilul nevătămat prin perseverenţă, cu aripa poleită a virtuţii se va depărta de locurile familiare lui şi se va grăbi să se înalţe spre însuşi raiul (cf. Ps. 54: 7).

Evagrius Ponticus

Încep drumurile ...

Asistenţa celor fără asistenţă

2006-08-15T19:06:00.000+03:00

Am să încep prin a atenţiona pe amatori să se ţină departe de completul penal de la Judecătoria sectorului 5. Vă întrebaţi de ce, simplu, pentru că pe raza sectorului 5 se găseşte o instituţie renumită pentru multele sale virtuţi infecţioase, mă refer bineînţeles la Penitenciarul Rahova. Astfel "clienţii" susmenţionatei instituţii, în cazul în care au o nemulţumire, fac uz de calitatea lor, parţial ştirbită, de justiţiabili, şi, printr-o spurcăciune machiavelică a codului de procedură penală, îşi deferă durerile lor sufleteşti spre justa soluţionare instanţei menţionate.

Apar doua situaţii:

A. Cazul în care îşi fac unii altora plângeri penale pe care le retrag apoi în instanţa, folosindu-se de acest artificiu necioplit pentru a mai ieşi "la iarba verde" din sumbra instituţie;

B. Cazul în care chiar urmăresc un interes judicios, dar, vai majoritatea nu pot să-şi pronunţe numele, cu atât mai puţin să îşi reprezinte interesele în faţa înaltei instanţe.

În ambele cazuri, prin altă formă machiavelico-sinistră, dar teoretic perfectă, codul de procedură penală, le conferă un pivilegiu rar întâlnit, mutual benefic şi cu caracter de parazitism, cunoscut sub numele de avocat din oficiu.

Ce specimen ciudat, se ridică se uită la judecător îşi spune frumosul nume, aşteaptă tăcut şi grav până când toate părţile şi-au spus oful şi apoi, tresărind brusc, de parcă trezit din cel mai profund somn rosteşte cu o voce răguşită "aceleaşi concluzii domnule preşedinte", apoi se coboară în băncuţa lui şi se apucă cu efervescenţă să completeze un micuţ formular util în aşi dobândi mult râvnita plată pentru activitatea profund intelectuală depusă în faţa înaltei instanţe.

Cred personal în ideea de colegialitate, şi întotdeauna am să răspund la salutul unui frate de bară, dar nu mă pot abţine să rămân uimit la modul maşinal cum aceşti reprezentanţi arbitrari ai scumpei noastre profesii îşi îndeplinesc cu un acut minimalism atribuţiile conferite lor de către lege.

Astfel dragi fraţi spun să păstram un moment de reculegere pentru demult răposata cinste şi onoare a scumpei noastre meserii...

Salut

2006-08-14T17:51:00.000+03:00

Şi astfel … exist …

Într-o nouă realitate, pentru noi oameni şi noi locuri …

Viaţa publică îşi face tranziţia în mediul digital, instanţa în forum, vocea în scris, roba în ... (he he he nu are echivalent).

Eu sunt Nicolai, un rezultat al unui tot …

Lula, Lulu si Domnul Zzz..

2006-08-13T23:59:00.000+03:00

Intr-una din nopti libelula Lula avu un vis tulburator. Cum se trezi din somn si din buimaceala provocata de vis se repezi spre casa libelulului Lulu.

Spre deosebire de ceilalti libeluli, Lulu avea darul incredibil de a descifra vise. Putea retrai cu usurinta senzatiile provocate de visul pe care il auzea povestit in timp ce atingea usor antenele interlcutorului si apoi gasea explicatii logice si realiste pentru fiecare dintre intamplari. Atunci cand se impotmolea, apela la Tantarul Zzz.., autorul unui numar impresionant de nuvele fantastice. Dl Zzz.. gasea intotdeauna cuvintele potrivite pentru a descrie senzatiile retraite de Lulu.

Asadar Lula zbura intr-un suflet spre Lulu si ii marturisi cu emotie visul erotic ce-l avusese in acea noapte: se facea ca o pereche imensa de aripi matasoase o invaluia pe Lula, facandu-i sa tresara fiecare inel de pe trupul ei subtiratic. Cuprinsa de un fior puternic, asemeni unei presimtiri ca un lucru grozav se intampla chiar in acel moment, Lula se simti strabatuta in secunda urmatoare de un suvoi intreg de simtiri care o faceau sa zambeasca si sa planga in acelasi timp.

Asa cel putin sunau explicatiile lui Lulu. Incomplete si putin debusolante. Prea absurde pentru gustul lui Lulu, indreptat spre realism. Lipsit de inspiratie in acea dimineata, mici cuvintele domnului Zzz.. nu descalceau cu mult situatia. Asa ca Lulu se hotari sa refaca experienta. Urma sa se culce impreuna cu Lula pe aceeasi frunza de nuc si sa viseze impreuna cu ea enigmaticul vis.

In umbra dupa-amiezii, cei doi se asezara fata in fata si inchisera ochii in acelasi timp. Iar senzatiile nu intarziara sa apara. In imbratisarea aripilor imense, cei doi aveau impresia ca aluneca pe un tobogan nesfarsit, acoperit cu geamuri opace si care, in loc de apa, era umplut cu un soi ciudat de energie care ii purta din ce in ce mai departe, in timp ce un curent necunoscut le strabatea corpurile de la antene pana in varful cozii. Oricat de mult au incercat sa se trezeasca, speriati de acest gen de calatorie, cei doi s-au vazut siliti sa inainteze pana in momentul cand, brusc, totul s-a oprit, independent de vointa lor. S-au trezit inconjurati de o pasta cleioasa, imposibil de definit.

Dintr-o data au auzit vocea vesela a dlui Zzz..: “Am inteles! Am inteles, in sfarsit! De azi inainte nu mai puteti fi libelule! Ati descoperit Dragostea si trebuie sa deveniti fluturi! Ceea ce va inconjoara este coconul. Nu va ingrijorati, veti fi din nou liberi in doar cateva ore. Da, da! Trebuie sa aveti aripi sa puteti zbura: aripi puternice si opace. Concrete. Vopsite in toate culorile pamantului. De acum inainte veti fi victime, nu pradatori. Va veti simti cele mai puternice fiinte dar veti fi cele mai firave. Si mai ales trebuie sa muriti. Cat mai repede. Dragostea nu trebuie sa supravietuiasca prea mult. Enigma nu are voie sa fie dezlegata. Da, da! Trebuie sa deveniti fluturi!”

contraventia

2006-08-12T23:59:00.000+03:00

Sa furi timp din propria viata.

Sa-l intorci.

Inca un weekend inainte de a incepe munca, inca o vacanta inainte de a incepe scoala, inca o tigare inainte de a te culca.

Inca o ceasca de cafea.

Inca un pic din aroma ei.

Inca un rand.

hai liberare

adnilgo ni

2006-08-10T19:02:00.000+03:00

Priveste-te in oglinda. Indrazneste! Saluta-te cu familiaritate. Tutuieste-te chiar!
Oglinda nu are rama; nu incepe si nu se sfarseste. Sau..da, da, are rama, construita cu atentie si indemanare, insa calitatea geamului lasa de dorit iar imaginea pe care o reflecta are trasaturile un ui personaj grotesc, de nerecunoscut, asemeni unui cadavru fata de omul odinioara viu. Sau poate ca tu ai murit intre timp fara sa-ti dai seama. Nici mortii nu stiu nimic despre starea lor. Poate ca sunt doar urme pe trupul tau, precum cele lasate de ceraceaf dupa un somn lung si profund. E ceva acolo care te face sa vezi lucrurile altfel.
Esti tu - cel care odata a plans, a ras, a mintit sau a marturisit, cel care va crede sau va refuza adevarul de mii si mii de ori de acum inainte, intepenit pe filmul nevazut al oglinzii. Ochi vesnic treaz, deschis inauntru, hotar in afara.

Pe canapeaua albastra

2006-08-08T11:32:00.000+03:00

Orice e posibil.

Sa te visezi intr-un sezlong cu manere de lemn, intinzand mana ca sa atingi iarba inalta care te inconjoara. Sa simti umbra nucului cum te invaluie odata cu trecerea orelor. Sa auzi cum se zbat filele cartii de pe masuta de rachita, acolo unde ai plasat - strategic - cana de ceai pentru ca ea, cartea preferata, sa ramana mereu deschisa la pasajul "acela". Sa arunci o privire lenesa spre manusile albe, din piele de caprioara, aruncate in iarba si sa zambesti enigmatic. Sa-ti aprinzi tigara si sa privesti fumul cum se ridica spre nori si sa incepi un vis nou, independent de cel care tocmai se petrece.

Sau poti sa stai pur si simplu, cu telecomanda in mana si cu privirile atintite pe geam, asteptand ploaia.

cu nasu' in geam

2006-08-05T23:59:00.000+03:00

doar eu si ploaia mea
doar eu si injuraturile mele
doar eu si catifeaua mea

unde dracu' am pus-o...

hai liberare

aripi

2006-07-31T23:59:00.000+03:00

100 de ani de la zborul legendar al lui Vuia...

ROIAS 2006

in zilele de 29 si 30 iulie Dobrogea nu a visat nici frumos, nici urat, nici macar ciudat.

Dobrogea a visat la inaltime si la inaltimi.

si timp de doua zile diferentele dintre oameni s-au estompat, am visat cu totii la inaltime, ne-am minunat, am aplaudat si am admirat. Am respectat. Ceva. Un vis. O aspiratie.

Spectacol pe cer:

Hai liberare si vise inalte!

si daca...

2006-07-23T23:59:00.000+03:00

-ai merge spre est intr-o "masina" asemanatoare unui oltcit cu o viteza medie de 80 km/h timp de 12 ore...

-odata parcursa distanta respectiva ai ramane pe loc (la "destinatie")...

-si presupunand ca ziua este mai lunga decat noaptea (suntem in mijlocul verii, abia am trecut de solstitiu)...

Vei putea spune ca noaptea urmatoare ti-o vei fi lungit cu 34 de minute, 29 de secunde si 70 de sutimi.

Si cum in unele nopti fiecare secunda conteaza...

Sa mai zica cineva ca ingineria si romantismul n-au nimic in comun!

Sau cum imi place mie sa spun... ironia si stiinta merg mana in mana :)

Hai liberare!

despre omuL din luna

2006-07-16T23:59:00.000+03:00

sa fim seriosi?
hai mai bine sa nu fim!

pai... cam ce stim despre el?
e macar un el?
sau e o ea?
oare are vreun nume?
daca nu are, ce nume i-ai da?
oare are o familie?
daca ar avea familie, ar fi capul ei sau doar vreun var distant?
cam cum ar arata zilele lui?
oare cu ce s-ar ocupa?
are hobby-uri?
pasiuni, poate?
obsesii?
cam ce feluri de mancare i-ar placea?
ar fi mancacios, sau vreun schilod cu privire galesa?
cam care ar fi culoarea lui preferata? :))
cam ce meserie ar avea?
doctor?
avocat?
pictor?
poate arhitect?
sa ni-L imaginam cu ochelari rotunzi cu rama subtire pe varf de nas?
o fi el intelecual?
sau doar vreun muncitor necalificat?
o fi el vreun visator incurabil?
sau poate vreo fata stearsa si anosta cu program zilnic de la 9 la 17?

exercitiu de imaginatie:

cam care ar fi povestea lui/ei?

:) Hai liberare!

:)

2006-07-12T14:33:00.000+03:00

E ciudat felul in care amintirile se transforma in gesturi.
Nu e vorba despre o schimbare brusca sau de o prefacere radicala. Pur si simplu momete obisnuite, care nu se remarca prin absolut nimic iesit din comun, isi pastreaza savoarea nealterata peste timp. Se infiltreaza in suflet, prind radacini si infloresc de fiecare data cand realitatea se aseamana catusi de putin cu cea din ziua in care au aterizat acolo. In mod paradoxal, desi parcurge drumul invers al re-memorarii, aroma unor astfel de momente patrunde in nari la fel de proaspata si de consistenta precum cea a cafelei in diminetile somnoroase.
Orice linie din realitate se deformeaza si prinde din nou contururile desenate in memorie. La fel de usor ca un fulg care mangaie pielea, amintirile revin la suprafata si gadila simturile. Iar surasul nu intarzie sa apara. Fara un rost aparent, fara nici un sens pentru cei din jur care raman in urma, prinsi intr-o realitate mult mai putin prietenoasa in care visele si visarile nu-si au locul.
De ce-ai parea surprins de felul in care lumina patrunde printre frunze daca soarele rasare in fiecare zi? Ce forme noi ai mai putea descoperi?
Zambesc cand scriu aceste randuri. Si pentru ca zambesc, nu-mi ramane decat sa multumesc vietii pentru ca e asa cum e.

marile sperante

2006-07-09T23:59:00.000+03:00

sau hai sa conjugam impreuna verbul "a spera"

ce tampit...

Hai mai bine sa-L ucidem!

de la rolisor...

2006-07-07T23:59:00.000+03:00

sau cum se pune concurenta la punct:

Deasupra norilor

2006-07-06T01:22:00.000+03:00

5000+ cuvinte

2006-07-04T19:32:00.000+03:00

Pentru ca

2006-07-02T11:39:00.000+03:00

..vara nu-i ca iarna si pentru ca nu cumva cineva sa-mi duca dorul...
:)

ANIme

2006-06-30T10:02:00.000+03:00

Cateodata oamenii imbatranesc. Unii (cei mai putin norocosi) devin mai maturi si mai responsabili, mai intelepti sau mai seriosi; altii devin mai plicticosi, inchisi pe vecie intr-o lume numai a lor, marginita de ochelari de cal; unii devin mai veseli altii mai tristi; mai optimisti, mai versati, mai atragatori. Unii chelesc, altii se ingrasa. Important este ca devin. Ca se transforma adica in ceva mereu altfel, proaspat si interesant dar pastreaza in acelasi timp si ceva din ce au avut pana atunci, ca un fel de amprenta care ii defineste.

Numai unii dintre noi insa au norocul de a nu fi nevoiti sa caute cu disperare semnele schimbarii odata cu trecerea anilor, pentru ca au adunat, intr-un fel sau altul, lucrurile esentiale: putina veselie si putin optimism, putina dragalasenie si putina rautate, priviri taioase si ochi de ingeras, seriozitate cat intr-un om mare si inocenta cat intr-un copil la fel de mare si tot asa, cat sa-ti vina sa le zici unor astfel de oameni: tine-o tot asa.

LA MULTI ANI!

front rece

2006-06-26T19:43:00.000+03:00

Navigand alene printre amintiri alese...

Dintr-o perioada in care hormonii clocoteau, mustatile mijeau, iar ideile crete legate de piercing-uri elaborate imi dadeau tarcoale ostentativ...

Mi-am adus aminte de un curs (mai mult sau mai putin) liber ales care invata pe cativa adolescenti mai norocosi cum sa recunoasca un front rece.

Heh... Frontul rece...

Si timp de cateva saptamani s-a tot tinut teoria ciclonului si anticiclonului, s-au enumerat formatiuni noroase insotite de fotografii si desene sugestive, s-au explicat notiuni de genul: adiabatica, gradient termic umed, gradient termic uscat, umiditate absoluta, umiditate relativa, punct de roua, etc.

Si ca orice sistem de invatamant care se respecta, a oferit cursantilor doar "caramizile" necesare elaborarii unei teorii un pic mai generale. Iar acum, 6 ani mai tarziu, sa vedem daca am inteles...

Datorita miscarii antiorare a aerului rece prins intr-un anticiclon (care de obicei ne pica noua, romanilor, direct in cap de la vecinii nordici), frontul rece propriu-zis il observam venind dinspre vest. Aerul caldicel si placut de la baza pamantului este antrenat intr-o miscare ascendenta, miscare in timpul careia concentratia relativa de frustrare creste spre limita superioara de 100%. Odata atins (iar ulterior depasit) punctul de roua, se produce fenomenul de condens, iar aversa nervoasa rezultata se abate fara mila asupra trecatorului surprins fara umbrela. Asupra calatorului care nu intelege ce se intampla acolo sus.

Poate daca incetezi sa te mai feresti sau sa te ascunzi de un fenomen atat de frumos, poate daca incerci sa intelegi o frantura din ordinea fireasca a lucrurilor si sa accepti aceasta "pedeapsa" a vremurilor ca pe un dar, iti vei schimba zambetul ironic cu unul cunoscator.

Poate ca uneori solutia il gaseste pe cercetator sau poate ca cercetatorul a fost pur si simplu lovit de trasnet si nu a mai apucat sa-si expuna concluzia. Orice e posibil.

Mi-am promis ca nu voi umbla vreodata cu o umbrela la mine. Poate scap doar ud, nu si trasnit.

Hai liberare! Hai ploaie!

Lectia de nesimtire

2006-06-22T22:47:00.000+03:00

In sfarsit acasa!! Ma mir ca nu sangerez din toate incheieturile din cauza asalturilor la care au fost supuse simturile mele!

Propun sa nu mai fim atat de atenti la lucrurile din jurul nostru, la realitatea cotidiana. La ce bun? "Imagineaza-ti ca esti intr-un loc frumos" - un sfat sanatos si bun de urmat. Imi imaginez: e frumos! Nu exista locul respectiv, dar ar putea foarte bine exista. In mintea mea se afla cele mai frumoase destinatii de vacanta. Si atunci la ce bun sa-mi mai chinui ochii cu genialitatile urbane care ma inconjoara?

Imi permit o mica ipoteza (poate din cauza gazelor de esapament, sau poate de la aroma suava a colegului de bara si transpiratie din 66): cred ca ceea ce-i strica pe oameni este creierul. Nu faptul ca la multi NU exista, ci faptul ca AR TREBUI sa fie acolo si totusi nu e! Natura e geniala si nu are nevoie de creier ca sa fie asa. Animalele la fel si nu au nevoie de prea mult pentru asta - scurt si la obiect, cum ar veni (sau "no hidden catch" ca sa fim in ton cu evenimentele).
In schimb oamenii...
Ochii vorbesc, sprancenele, buzele...vorbesc despre lucruri ascunse dincolo de orice ratiune si atunci sunt mai geniale ca oricand.
Un corp fara creier, care sa stea pur si simplu ar putea fi ceva frumos: creatia perfecta a lui Dumnezeu, opera de arta. Dar nu! A trebuit sa aiba si minte care sa-i sugereze sa mestece seminte in mijlocul strazii, sa se inveleasca cat mai stramt cu putinta in carpe colorate tipator, sa mearga mult si sa asude, sa se agite, sa strige si sa inghionteasca. Sa se umple de iritare si de resntimente pe care apoi sa le reverse la intamplare dar deloc intamplator.

Eu asa ceva refuz sa mai vad!

Da, stiu, exagerez. In plus ipoteza mea este foarte foarte usor de daramat. Argumentele sunt ca si inexistente si in plus discursul are multe defecte. Dar imi va tine racoare pana maine dimineata cand imi voi gasi curajul sa o invit la un ceai cu gheata si-o zbenguiala trecatoare pe domnisoara suava care-si va lipi atat de inocent rotunjimile bustului de mana mea si se va lasa leganata usor pe sinele tramvaiului fara cai...

Cum era? AMR-ul va rog!!

Fuga

2006-06-22T11:41:00.000+03:00

Sa te grabesti nu inseamna neaparat sa alergi printre multe lucruri fara sa observi amanunte esentiale... cateodata inseamna doar sa alegi unele iar pe celelate sa le lasi deoparte; poate candva te vei bucura si de ele, poate ca va fi prea tarziu...iti ramane clipa.

Frumoasa incertitudine

2006-06-20T11:28:00.000+03:00

Festina lente

2006-06-13T22:41:00.000+03:00

concupiscentii :)

2006-06-12T12:06:00.000+03:00

Sau explicatie de Bucuresti

"Stai in statia de autobuz de la Universitate si astepti. Apare troleibuzul 69 si toata lumea din statie incepe sa rada. Asta inseamna."

dupa un baiat pe nume Vlad

Se pare ca prin labirintul pe care-l numim (cu indulgenta) oras alearga bezmetic o groaza de animale al caror creier nu este nimic altceva decat un mare organ sexual.

Matca a fugit demult cu un artist mediocru, dar cu vise ambitioase. A fugit in lume. A lasat in urma o intreaga suita de dobitoace dependente de feromonii care le ofereau un sens.

Simptomele uzuale ale acestui sevraj sunt refugiul in munca si in cariera, refugiul in alcool sau in muzica. Refugiul in general.

Traiasca urbanismu'...

Hai liberare!

PS bezmetic din ucr. "bezmatok" - stup fara matca

SPECtacol

2006-06-12T12:02:00.000+03:00

Hai liberare

Spre si departarile

2006-06-11T17:11:00.000+03:00

Gandul provocator imi vine cu o clipa inainte: vad inscrisa acea miscare catre ceva si presimt dorinta, deschiderea. Catre ce? Catre viata...
Viata!!! Pfff!! Traiesti foarte bine si fara atata deschidere, ba chiar cu cat mai putin deschis cu atat mai bine: lipsit de expuneri, primejdii, pericole!!
Bine, bine, dar atunci la ce bun sa mai fii? Ce poti sa castigi dintr-un joc fara miza? Nu poti sa ai pretentia ca a te ascunde in fata vietii e un pariu...poate fi cel mult o provocare, dar cine o sa recompenseze vreodata o astfel de reusita?
Dar cine-a spus ceva de castigat? Sau de pariuri? Vorbeam de trait!

Nu! Vorbeam desre viata...

De la punctul A la punctul fara de intoarcere

2006-06-10T20:12:00.000+03:00

Am adormit pe drum. Drumul insa si-a continuat cursul, a serpuit printre vai si dealuri, s-a ascuns dupa orase si paduri, si m-a trecut fara ezitare de punctul destinatie. Normal, imi zic, rostul drumului este sa continue la nesfarsit.

Nu iubesc explorarea. Decat sa plec in zari odata cu soarele, prefer sa beau o cafea odata cu inceputul unei conversatii. Orizonturile umane mi se par infinit mai interesante.

Cu toate acestea uneori trebuie sa te autodescoperi, ca un orb care verifica din cand in cand cu batul zidurile casei ca sa vada daca sunt la locul lor. Si paradoxal, ca sa te descoperi pe sine trebuie sa te scoti din context, sa maresti contrastul intre cine esti si mediul in care traiesti.

Asa ca nu-mi pare rau ca m-am pierdut. Voi profita de ocazie, imi voi pune picioarele la bataie si voi acoperi cu urmele mele pamantul pana cand voi gasi, probabil cazut si ascuns prin iarba, un semn ce si-a pierdut demult sensul: >> Drum bun inapoi in realitate! >>

Nonsense of gravity

2006-06-10T01:39:00.000+03:00

"The laws of gravity cannot be held responsible for people falling in love."
Albert Einstein

In doi oamenii sfideaza gravitatea: se acordeaza pe frecvente necunoscute chiar si lor, vibreaza impreuna si intra in rezonanta, emana fericirea precum frunze sub soare. Chiar daca stau intinsi, lipiti de pamant ca intotdeauna, gravitatea le este straina, fiindca plutesc printr-un simplu zambet schitat din coltul buzelor.

The laws of gravity cannot be held responsible for people falling out of love. And this is the nonsense of gravity.

XXXVI

2006-06-09T21:11:00.000+03:00

"A fost o aşteptare nesfârşit de lungă. Nici nu mai ştiu câte ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim şi universal, străin de sentimentele şi destinele noastre, indiferent faţă de începutul sau sfarşitul unei iubiri, nepăsător la aşteptare şi moarte. Din timpul meu însă trecuse o cantitate imensă şi complicată , plină de plecări şi întoarceri, uneori ca un fluviu întunecat şi plin de furie, alteori ca o mare nebănuit de calmă, încremenită şi veşnică... ...Parcă traiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul langă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-se la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scena destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise! Era adevarat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tăcut şi de neatins... Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce facea ea în acele intervale. Ma gândeam că poate în acele momente chipul ei era altul, că surâdea poate altuia şi că toată această poveste cu coridoarele era doar o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe aceasta fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de marigni a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăim. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu imi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, veselie şi frivolitate. Şi se intampla ca uneori, când eu ajungeam la unele din ferestrele mele, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se intampla însă ca uneori ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o vad în depărtare surâzând sau dansând , fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi singuratic."

Ernesto Sabato - "Tunelul"

Concluziile se vor trage de catre fiecare. Un singur sfat, treci peste bruma de poveste si citeste printre randuri. Atat. Love openly.

Si cum era randul meu la pisici....

2006-06-08T09:57:00.000+03:00

am sa spun ce am aflat uitandu-ma la ele:

Imi plac pisicile pentru toate motivele pentru care le-am urat ani la rand, motive deja discutate si argumentate. Dar cel mai mult imi place la ele faptul ca starnesc pasiuni, ca nimeni nu ramane indiferent in fata pisicilor.
In plus, in ciuda tuturor defectelor care in ochii unora sunt calitati, pisicile nu stiu sa urasca.

6.6.06

2006-06-07T01:11:00.000+03:00

...sau ziua de ieri. A pornit totul de la o gluma pe care am primit-o pe neobositul mail. Ce alaturare ciudata: e marti, e 6, a 6- a si, pe deasupra, 2006. Aiurea…am gandit. Si 1999 intos tot cam pe acolo vine. Oamenii nu mai stiu ce sa faca sa sfideze legile naturale si sa pretinda ca trag cu ochiul pe usa sortii.

Si totusi…exista zile in care lucrurile au un mod bizar de a se alatura, de a coaliza impotriva ta parca. Da, impotriva ta, tu, ala mic si neinsemnat. Se aduna toate, isi dau mana si danseaza in jurul tau pana cand cazi ametit, renuntand sa mai faci fata halucinantului ritual.

Se poate intampla intr-o zi insorita, ca cea de ieri, in care ai pornit fericit la drum. Te bucuri de vant, de soare, de copacii verzi, te bucuri ca esti bine.

Un prim obstacol…placerea de a-l trece. Credeai ca gata? Stai linistit, nu e tot. Urmeaza altele si altele, cuvinte, vesti, trairi, toate sunt propulsate catre tine precum gloantele. Vor sa muste din tine, sa te fac sa pleci capul, sa fii umil. Simti cum carnea te doare, nervii sunt incordati la maxim, arunci venin in stanga si in dreapta in incercarea patetica de a te apara. Iar vestile vin catre tine neobosite, se infig adang si cresc pe tine ca niste ciuperci. Esti napadit.

Sa te vad ce faci…Ce e de facut? Ce te va salva?

Ironie? Iti spun eu ce va fi: o amagire creata de-a lungul timpului care imbraca platosa de lupta, isi ascute lancea, se face dezamagire si se infige in tine mai adanc decat celelalte. Te ridici obosit, chinuit si izbucnesti intr-un ras nevrotic. Tot ceea ce credeai ca te-a doborat nu te-a lovit atat de puternic ca cea din urma dezamagire. Si razi spasmotic…daca cineva isi bate joc de tine, well…ii raspunzi cu aceeasi moneda.

Razi in fata coincidentelor si a semnelor caci durerea e atat de mare incat nu mai conteaza…nu mai trebuie sa fii respectuos cu ele. Poti sa le dai dracului….si dracul asta asteapta intr-o zi de 6.6.06 – sa se mai hraneasca putin din coincidente neafaste, amagiri devenite dezamagiri si semne pe care ar fi trebuit sa le vezi.

despre gravitatie

2006-06-06T16:41:00.000+03:00

Am văzut oameni urâti.

Am văzut oameni frumoşi.
Am văzut coşmaruri.
Am văzut vise ciudate.

Am văzut cum poţi urca numai ca să inveţi cum să cazi.

Am trăit sa văd gravitaţia privită ca o opţiune şi nu ca o lege.

Am văzut aripi întinse.

Am văzut albastrul.

Si-am să cred în continuare că tot ce-am văzut nu poate fi o simplă coincidenţă.

Hai liberare!

realism vs umanism

2006-06-05T23:59:00.001+03:00

Sau despre tagme?

Sapand adanc prin analele Internetului (cu unealta luminii, desigur), dupa lupte seculare si dupa ce zeul internet mi-a aruncat o tona de materie maro si urat mirositoare fix in nas, am reusit sa gasesc un articol (a se citi o raza de lumina) ce parea sa apere plin de aplomb cauza inginerilor de pretutindeni.

O astfel de priveliste nu a putut decat sa ma bucure, din moment ce bancurile mai mult sau mai putin subtile cu si despre ingineri au ajuns sa inunde atat mass-media cat si (sub)cultura de carciuma sau de colt de bloc. Nu o data am observat credinta generala ca animalul-inginer este considerat a fi dresat in taina schimbarii prizei si becului si nimic mai mult. Se pare ca animalul-inginer este asemanat cu oaia neagra a societatii moderne, un fel de aglomerare de instincte primare careia i-a fost gasita o intrebuintare imediata si temporara (a se citi schimbare de bec).

Si de parca n-ar fi fost destul, nervii deja intinsi la maxim (nu intreba de ce) mi-au fost supusi unei noi incercari ce mi-a impins concentratia relativa de frustrare peste limita de 100%. Condensul rezultat s-a abatut sub forma de aversa nervoasa asupra unui umanist fara vina care sustinea cauza visatorului peste cea a realistului (pentru care imi cer scuze din nou). Ceea ce a urmat este, insa, interesant.

Mi-a fost dat sa aud cum ca "sa afirmi ca un matematician ar intrece in imaginatie un umanist e ca si cum ai spune ca observatia este echivalentul creatiei", ceea ce m-a oripilat de-a dreptul. In mod normal nu as fi plecat urechea la orice parere (mai ales atat de categorica), insa mi se pare ca tagma inginereasca nu este apreciata la justa ei valoare. Se pare ca realismul care iti face vocea sa zburde cu aproape viteza luminii (a se citi telefon, pentru umanisti) sau care te zboara la limita stratosferei peste oceane in masinarii metalice, este privit ca dusmanul de moarte al visarii. Se pare ca matematica este privita ca o stiinta bazata pe observatie (?!), iar singura minte care stie sa alerge este cea a poetului. Ceea ce mi se pare profund gresit. Ce-i drept, talentul pamfletar al umanistului nu va putea fi egalat vreodata de omul care citeste in principal dosare cu specificatii tehnice, insa asta nu inseamna ca gandirea inginerului este limitata sa suruburi si piulite.

Asa ca ma voi face acum inteles si voi alege sa apar cunoasterea (realista) si am sa exemplific de ce cred eu ca matematica este singurul limbaj care iti poate arata ca Dumnezeu intr-adevar nu joaca zaruri.

Matematicianul din mine ma impinge sa cred ca intelegerea Universului nu inseamna o (a se citi una) concluzie singulara, ci mai degraba sirul convergent de intrebari pe care ti-l construiesti pana acolo. Vezi tu, matematicianul a inteles ca acea concluzie mult cautata nu va fi niciodata atinsa (fiindca il depaseste pe om, intr-adevar), insa sirul intrebarilor sale se va apropia mereu de acea limita. Realistul se va bucura exact de acel sir de intrebari, le va gusta pana la ultima sa suflare deoarece a inteles ca drumul este mai important decat destinatia (concluzie la care au ajuns, dealtfel si o groaza de umanisti, sa fim corecti).

Iar acum, am sa-mi permit sa atac "intelectualul" care citeste o carte numai ca sa se poata lauda cu cat de "cult" este el, am sa atac (in raspuns) falsul umanist care uita sa viseze si-si scapa aberatiile in public atacand pe cel care i-a oferit mijlocul de exprimare de la inceput, am sa atac "cugetarile" pipidice si articolele cu un iz dubios ce ataca dobitoceste inginerul, in loc sa stimuleze imaginatia si sa cultive fiinta insetata de cunoastere.

Dragul meu razboinic ratacit (n-am sa te numesc umanist, fiindca as face o nedreptate intelectualilor adevarati), sirul tau de intrebari nu converge, nu tinde catre nimic. Intrebarile pe care ti le ridici tu arata mai degraba a dispersie aleatoare. "Gandirea" ta este mai aleatoare decat zgomotul alb!!! (banc ingineresc, imi cer scuze). Notiunile pe care pretinzi ca le stapanesti si le comentezi cu aplomb in public ajung de cele mai multe ori sa se bata cap in cap, te contrazici singur. Desi te respect, pentru ca totusi iti exersezi muschiul gandirii (oricat de atrofiat ar fi), nu te voi putea iubi decat atunci cand sirul intrebarilor pe care ti le ridici se va dovedi convergent. Astept sa "tinzi" catre ceva.

Sunt satul (si nu cred ca sunt singurul) ca inginerul sa fie imaginat intr-o camasa in carouri si cu cascheta in cap, sunt satul ca matematicianul sa fie inchipuit ca nataraul mic, acneic si cocosat cu ochelari cu niste dioptrii care ar face gelos chiar si un telescop spatial.

Realistul stie sa stea drept, realistul stie sa priveasca in sus, realistul stie sa viseze.

Si iata ca la finalul acestui articol mi-am dat seama ca galceava mea nu-l implica pe umanist, ci mai degraba pe berbecul care-si pierde timpul atacand in loc sa creeze.

Hai liberare!

PS Daca mai prind vreun mistupac* ca ma trimite sa citesc vreo carte care "l-a luminat", am sa-i dau in cap cu "7 seri" si-am sa-l(o) invit sa mai iasa din casa.

__________________________________________________________
*Mistupacul - cea mai vanata specie de pasari. Carnea lor este alba si frageda si se prepara cu sos de ierburi de mare si chimen. Au picioare scurte si groase care nu-i ajuta deloc sa scape de rapitori. Singurul lor refugiu este muzica.

Vise in iarba

2006-06-04T13:15:00.000+03:00

Te-am vazut zilele trecute pe strada; ai trecut pe langa mine intamplator si absent. Zambesc...am realizat atunci ca ajunsesem sa frecventez aproape din reflex toate locurile in care credeam ca te-as putea intalni. Cu toate astea am fost luata prin surprindere - relaxata si zambitoare, atacul amintirilor asupra sufetului aproape ca mi-a naruit rezistenta oricarei aparente.
Pareai abatut.
Cu mainile infundate in buzunare, cu ochii ascunsi in spatele lentilelor si privirea infipta in pamant, aproape toata fiinta ta vorbea despre tacere. Dar eu am stiut sa citesc dincolo de toate astea.
Mi te-am imaginat vorbind cu mine, deschizandu-ti sufletul numai pentru cateva minute.
M-am gandit la toate lumile care s-au deschis in mine atunci cand a ta s-a inchis in fata mea. Continui sa existi in fiecare dintre ele.

Acum nu-mi ramane decat sa inchid ochii si sa ma prefac ca tot ce-am spus pana acum nu e nici pe departe adevarat.

despre fericire

2006-06-02T23:26:00.000+03:00

atât de trist ca "aproape fericit"

ia o coajă de portocală!

ai numai grijă să nu simţi acidul...

miroase-o, n-o gusta!

gustă doar contrastul...

şi va veni şi fericirea.

Însă ai grijă, va fi deghizată!

despre albastru

2006-06-01T23:59:00.000+03:00

Sper

despre pisici

2006-05-31T23:57:00.000+03:00

Animale elegante şi curate (relativ), uimitoare prin graţia lor, fascinante prin independenţa pe care o afişaza cu atâta dezinvoltură.

Deşi fiecare proprietar de pisică (a se nota că este un animal cu nume de gen feminin) va recunoaşte intr-o oarecare masură că animalul din "proprietatea" sa nu prea cunoaşte ce este acela devotament, va apăra vehement cauza mâţelor de pretutindeni.

Nu mă întreb de ce, cred că am înţeles. De fapt ştii şi tu cât de păcătoasa poate fi dependenţa, fie ea de orice fel. Chiar şi faţă de o companie placută în aparenţă, însă decadentă in esenţă.

Iar in acest moment mă întreb de ce apelativul "căţea" şi-a câştigat un renume atât de prost. Să-mi fie cu iertare, dar am cunoscut cateva căţele pline de devotament (în acest caz, apelativul se doreşte un compliment).

Şi pentru că viaţa excelează în a ne arunca în faţă ironii pline de subînţelesuri, am să recunosc că în acest moment, tot ce îmi doresc este sa mai gust o dată dependenţa faţă de făptura care alege sa mă viziteze după bunul ei plac (şi pe la ore de-a dreptul indecente, să nu uit).

Hai liberare!

P.S. Mulţumesc lui Radu Stoenescu pentru poza care surprinde esenţa personalităţii pisicii. A se nota că motanul prezentat, pe numele sau Bismarck (da, ca pe prinţ), a lăsat pentru o secundă să se vadă esenţa caracterului său draconic.

P.P.S. Acest text se doreşte un pamflet şi ar trebui tratat ca atare. Rog mâţele de pretutindeni să continue să se gudure după propriile pofte şi să fie recunoscătoare pentru dragostea necondiţionată pe care o primesc în fiecare zi.

Despre roboti

2006-05-30T03:28:00.000+03:00

Traiesc in cutii de beton…suprapusi, ingramaditi in suprafata standard de 80 mp, cei norocosi. Aceia mai putin favorizati de soarta pot fi gasiti si in 20 mp.

Dimineata folosesc o cutie tiuitoare pentru a reveni la viata. Nu functioneza fara o infuzie de lichid maroniu si cald la prima ora. Desi au carcase de culori si texturi diferite, folosesc diverse materiale pentru a o acoperi.

Mai grav, dincolo de materialele palpabile, unii roboti au in garderoba un val aproape imperceptibil pe care il poarta mereu pentru a le ascunde adevarata natura. Acest val poarta diferite denumiri: masca, indiferenta, incredere. Ii ajuta pe roboti sa faca fata la intalnirea cu alti roboti.

Robotii se deplaseaza in cutii de tabla cu 4 sau 2 roti. Cei norocosi. Aceia mai putin favorizati de soarta folosesc niste cutii mai mari de tabla, cu mai multe roti, in care se ingramadesc alaturi de alti roboti. Cateodata, ingramadeala este atat de mare incat isi pierd o piulita atunci cand se inchid usile in urma lor: o bucata de sarma care face legatura intre mana robotului si cutia de piele de diverse culori in care se afla “tot ce este mai important” sau o saiba de la nivelul capului. Pierderea saibei ii face agresivi cu ceilalti roboti in vecinatatea carora se afla, devin irascibili si moralizatori, isi mai adauga o problema pe agenda.

In fiecare zi robotii isi parasesc cutia confortabila de beton pentru a se duce intr-o alta cutie – cu mai multe ferestre, mai lucitoare, pe care o numesc “serviciu”=”cariera”.

La serviciu, robotii se simt in elementul lor. Orice ganduri le-ar fi strabatut carcasele pana atunci dispar, se cufunda in task-uri si deadline-uri, uita de tot, se dau peste cap pentru a evolua, vor sa dovedeasca ca sunt cei mai buni. Sunt mandri ca sunt roboti, ca ceea ce fac ei le-a asigurat cei 80 mp si lichidul maroniu de dimineata. Pe agenda de probleme intrarile cresc vertiginos dar satisfactia de a fi ocupati ii face sa mearga mai departe.

Se compara cu alti roboti pentru a vedea: cine are cele mai frumoase cutii cu roti? Ce carcase de plastic cu butoane (care-i fac sa fie gasiti oriunde ar fi) au mai aparut? Ce super oferta de produse de care nu au nevoie au ratat?

Robotii acestia au fost candva oameni. Daca memoia nu le-a fost stearsa de tot din cauza agendei de probleme, o melodie frumoasa, ploaia calda de vara, cantecul unei pasari, bucuria unei revederi, apropierea de un alt robot, nevoia de echilibru ii transforma din nou in ceea ce au fost o data.

Si atunci prind aripi, nu mai au nevoie de cutii (cu roti sau fara) pentru a simula implinirea. Caci isi aduc aminte ca fericirea vine din echilibru. Si nu poti avea echilibru avand doar o latura a vietii. Echilibru presupune o imbinare a cel putin doua elemente.

Gusta echilibrul atunci cand arunca agenda pentru ca nu mai simt nevoia de a scrie in ea probleme reale sau false; alunga valul pentru ca nu mai au nevoie de masti; ofera inainte de a cere; sunt sinceri cu ei inainte de a pretinde sinceritatea; iubesc in loc sa astepte sa fie iubiti; pleaca din orasul de cutii pentru a vedea si alte locuri; citesc o carte; cauta schimbarea pentru a avea cat mai multe elemente prin care sa gaseseasca echilibrul care ii face oameni.

Sa mergi cu viteza luminii

2006-05-29T23:00:00.000+03:00

Oare ce simte un melc pe autostrada? Vede oare agitatia din jur, simte cum in acel microunivers el este aproape o constanta, sau simturile lui milimetrice il fac sensibil la frecvente total necunoscute noua?

Lumina este orbitoare, zgomotul infernal, aerul pierdut printre noxe, asfaltul aproape lichefiat de vibratii, iar melcul nostru... este destinat uneia din miile de roti incinse care pe acest drum nu sunt altceva decat soarta.

In masina care il striveste cu o viteza infernala, pe bancheta din spate, sta un copil. Cu mainile rezemate de portiera, copilul se uita pe geam: nu vede traficul, nu vede copacii de pe marginea drumului care se perinda prin fata ochilor precum cadrele sacadate ale unei pelicule de film, ci observa rasaritul soarelui la orizont.

Precum un melc lenes, soarele se ridica lasand in urma dare portocalii. Surprins parca intr-un act intim de primele raze de lumina, vantul se agita brusc si urneste din loc norii uitati pe cer de ultima ploaie. Asa se face ca unii nori danseaza in cercuri misterioase, in timp ce altii se scurg incet printre pietre, hranind radacinile lantului trofic.

Pe pamantul umed, langa un arbore ce sapa prin pamant de 30 de ani dupa apa, un melc si-a lasat urmele in graba...

Ce inseamna sa mergi cu viteza luminii?

Inseamna sa intelegi ca linistea sufleteasca dupa care tanjesti nu poate fi decat ochiul furtunii vietii tale.

despre dragostea de catzel

2006-05-29T22:18:00.000+03:00

O sa-mi plec fruntea smerit si-am sa ma limitez la un subiect adiacent.
Anume despre cei care o ofera.

Fie ei patrupezi, fie bipezi.

Oricate picioare ar avea, sunt fiinte deosebite. Si mi se pare ca exista in ei un fel de materie aleasa, scumpa si rara, care le alearga neincetat prin vene, care ii face mai valoroshi decat greutatea lor in aur.

Nu ies cu nimic in evidenta... Apar neasteptat, iti povestesc despre visele lor, se intereseaza de sanatatea ta, se gandesc intai la tine si apoi la ei insisi si-ti ofera o fericire voalata, ascunsa. Iti ofera o caldura subtila si tandra, iti ofera tot si nici macar nu te previn. Iti intra in camera si se alatura proiectelor tale marunte si anoste, te ajuta, te sustin, se infometeaza ridicandu-te pe tine (sau mai degraba incercand sa te ridice) si te imbogatesc prin simpla lor existenta. Iar tu, fiinta mica si cap turtit ce esti, nu stii sa-i recunosti. Decat dupa ce i-ai izgonit.

Si in calitate de pacatos notoriu, n-ar trebui sa privesti in ochi vreodata o astfel de fiinta. Ai jigni-o doar cutezand sa te arati constient de prezenta ei.

Te ridica mai mult decat ai fi putea vreodata visa. Iti face intregul Paradis sa planga si o lume intreaga sa suspine. Iti imbogateste chiar si cea mai firava raza de soare care se strecoara timida in camera in care apare neauzita. Iti sfinteste bietul hoit prin simpla ei atentie.

Catea nenorocita!
De ce nu m-ai prevenit?

Despre suflete si ingeri

2006-05-28T19:47:00.000+03:00

Ingerul meu s-a schimbat.

L-am auzit venind azi-noapte. A aterizat in spatele meu si l-am recunoscut dupa fosnetul aripilor. Am ramas nemiscata si am asteptat atingerea pufoasa a penelor si imbratisarea alba ca laptele.
Dar aripile lui mari se preschimbasera in spini. Am incercat sa scap din inchisoarea strangerii lui si n-am simtit decat durere. Si nimic din ce stiam nu mai era ca inainte: calmul, linistea, fericirea - toate disparusera din ochii lui rosii ca sangele. "Nu mai pot sa-ti ofer nimic din toate astea. Trebuie sa suferi ca sa fii fericita. Ai spus-o chiar tu".
Si am stiut atunci ca nu mai are rost sa ma zbat: ca va ramane pe vecie infipt in carnea mea, ingerul meu transformat in demon.
Ma va insoti mereu, incolacit in jurul meu ca o muscatura adanca, alungand pe oricine va incerca sa se apropie, cu ochii lui rosii si rasuflarea de gheata. Isi va trage seva din suferinta mea, va deveni tot mai puternic iar lupta va fi zadarnica: nimeni nu-l va invinge vreodata. Nici macar eu.

This one goes out to the one i loved

2006-05-27T16:24:00.000+03:00

E ciudat cateodata cum descopar cata ordine e in capul meu - eu care am un sertar plin "cu de toate" cu care mint pe toata lumea ca "oricand imi trebuie ceva din lucrurile mele, stiu unde sa caut" si in care nu ma descurc mai deloc de fapt si de drept.
Si totusi...e adevarata povestea cu "cutiutele": exista cutiute pentru amintiri frumoase, cutiute pentru amintiri urate, cutiute pline de iubire, cutiute pline de ura..si tot asa.
Si de fiecare data cand le deschid sa pun o amintire noua in ele, sunt unele mai vechi care tasnesc cu intensitate de parca n-ar mai vrea sa fie amintiri ci realitate din nou, sa se scuture de praf si de tot ce a fost rau si sa sclipeasca mai frumos ca niciodata. Cuvinte, priviri: o mana intinsa, o coarda atinsa - o felicitare desenata inocent, snururi galbene, melodii facute anume, dungi colorate, toate se impletesc in mintea mea si se ascund cu disperare de sentinta cruda care le-a transformat in amintiri si le-a inchis in cutiute: "pentru mine, asta nu e ceea ce-mi trebuie". Ce mai conteaza? in fata evidentei nu poti decat sa-ti pleci capul.

Si totusi, trecutul nu e niciodata o lectie destul de buna pentru prezent. Ai incredere in cuvintele care nu pot fi spuse: sunt atat de graitoare tacerile! Daca incerci sa le exprimi se complica lucrurile. Risti sa spui minciuni - nu pentru ca asa vrei, ci pentru ca asa iti ies si mai ales, risti sa strici miracolul vietii, intamplarile asa cum sunt, cu oridinea lor fireasca si cu farmecul lor: snururi galbene, miros de bete de chibrituri arse.
Trag perdeaua de amintiri si-mi acopar singuratatea cu ea. Doar putin sa mai dansez printre ele si sa-mi imaginez ultima imbratisare.

Am vazut sfarsitul lumii asa cum o stiam eu si l-am inchis mai demult intr-o cutiuta cu lacat. Sunt in siguranta acum, nu poate urma decat un nou inceput!

despre catifea

2006-05-26T15:04:00.000+03:00

Sau despre teoria vindecarii...
A dracu' vindecare...
Hai mai bine sa-ti explic cam ce inseamna sa fii infasurat(a) intr-o mantie de catifea. Cap turtit ce esti! (glumesc).

Cunosti sentimentul... Cum care? Atunci cand stai ghemuit(a) intr-un colt si infasurat(a) intr-o mantie de catifea... Stransa in jurul umerilor tai. Imbratisharea aceea delicata si moale pe care numai catifeaua ti-o poate oferi. Imbratisarea care tine locul la atat de multe (sau multi, dupa caz). Da, da, ca in reclama la ciocolata. Exact. Vezi ca stii?

Ei bine, inclin sa cred ca nu neaparat catifeaua este atat de importanta, cat intamplarea care te-a adus sa vrei sa te retragi intr-un colt. Corecteaza-ma, te rog. Altfel, am sa-ti doresc lucruri gresite. S-a mai tinut deja de atatea ori inainte teoria contrastelor si rolul intunericului in a-ti arata lumina incat as fi penibil. Si pentru ca nimic nu se compara cu vindecarea...

Am sa-ti doresc cat mai putine zile dinaintea zilei de catifea (pentru ca totusi dor), chiar daca sunt necesare si ele.

Si cat mai multe zile de catifea, fiindca nimic nu le poate intrece dulceata si linistea si puterea de vindecare. Indiferent de unde ar veni catifeaua. Fie de la cineva special, fie pur si simplu te la tine insuti. Desi parca e mai special cand te infasori de unuL singur.

Hai zile de catifea! :))

Soarta, sorti, soarte

2006-05-25T22:18:00.000+03:00

Urasc destinul!

Nu neaparat conceptul ci mai mult cuvantul in sine. Il urasc pentru ca exista in vocabularul oamenilor si sta acolo si pandeste precum o sentinta a unui juriu nevazut.

In definitiv, oamenii traiau la fel de bine si inainte sa afle ca pamantul se invarte - ca SE invarte sau ca ALTCINEVA il invarte pentru ca ei sa-si poata continua ignoranta.

Asadar fiecare are destinul sau...instructiunile de folosire le are cineva? Am auzit intr-o zi pe cineva spunand: "asa i-a fost scris". Aaaa!! Deci e oficial! Pai vreau si eu putin hartia aceea s-o copiez si o dau inapoi!

Ma intereseaza numai cateva aspecte:
In primul rand - se autodeclanseaza sau trebuie sa fac ceva ca sa inceapa sa actioneze?
Apoi... cum stiu ca functioneaza? Caci al meu cred ca s-a stricat: de ani intregi apas butonul asta de sub tampla dreapta si tot nu stiu incotro sa o apuc.

Daca as putea sa strang Mana Destinului as face-o afectat, cu aerul omului care nu are nimic de pierdut.

despre "niciodata"

2006-05-25T01:30:00.000+03:00

Surprinzator cat de apasatoare poate fi uneori linistea, nu? Ora 1. Ante meridian. Miez de noapte. Ma intorc spre casa. La ora asta numai taximetristii nu dorm. Sau poate ma insel. Eu nu dorm. Lasa, o sa fie bine. O sa apuci sa si dormi.
Da, dar vreau sa ma odihnesc.
Asta-i mai complicat...
Acum parca e mai racoare nitel...
Nu, de fapt nu mai e canicula.
E bine si asa.
Din cand in cand cate o pala de vant nu tocmai fierbinte se strecoara pe sub ambalajul bine pus la punct si-mi supune camasa unui dans nefiresc. Fie. Aleg sa cred ca ma racoreste. Privesc in sus. Carul mare e tot unde-l stiam. Atat de stralucitor incat razbate chiar si prin smogul citadin. Trebuie sa-i admiri incapatzanarea. Merg mai departe. Spre sud, Orion. Tot in post. Se prezinta staruitor de atata timp. Isi descrie acelasi arc de cerc, acelasi veritabil rond de noapte. Pe masura ce trece timpul, se ridica din ce in ce mai mult deasupra orizontului, de la o luna la alta. Numai ca apoi sa-si inceapa din nou declinul. Un fel de paznic al intregii lumi. Nu sta prea mult la vedere insa, mai are si alte lumi de vizitat. Mi-a parut bine sa te vad.

Candva te credeai invincibil.
N-ai fi crezut niciodata ca poti fi uitat, nu?
N-am sa-ti jignesc inteligenta amintindu-ti zicala. O stii prea bine.
Parca ceva a fost tare in neregula cu ultimul apus, nu-i asa?
Cum?! Prea visator pentru tine? Atunci gandeste-te ca situatia pur si simplu pute. Dar parca eu am spus-o mai frumos :))

Iti dai seama ca mi-ar fi deajuns o simpla privire din partea ta, doar pentru o secunda daca te-ai uita in directia mea, shi m-as putea numi salvat?

Nu-ti doresc decat sa ajungi sa te surprinzi singur. Crede-ma, e de bine!

:) Hai liberare!

Tacerile iremediabile

2006-05-22T21:06:00.000+03:00

Astazi am chef de sinceritate. Sa ies de sub noianul de amabilitati si retineri si sa raman ca un copac desfrunzit: fara ascunzisuri sau mistere. Vreau sa aud adevarul: cuvinte crude, care sa ma loveasca ca un brici si sa ma surprinda ca un dus rece. Sa ma doara si sa stiu ca e mai bine asa, ca ma bat cu realitatea si nu doar cu o facatura frumoasa, comoda si bine intentionata dar in esenta ei mincinoasa. Sa vad tot putregaiul din sufletele oamenilor si sa invat sa-l iubesc.

Ma pregatesc sa spun adevarul, convinsa ca ceilalti vor proceda la fel la randul lor: voi schimba lumea incepand cu mine. De undeva, tot trebuie inceput. Ma privesc in oglinda ca sa surprind momentul de adio: eu inainte de a fi EU, eu cea de acum asa cum nu voi mai fi niciodata.

Imaginea din oglinda ma priveste insistent pana cand nu mai pot sa o suport. Evit privirea aceea si ma concentrez asupra altor lucruri. Momentul mult asteptat al adevarului ma entuziasmeaza; deja simt cum incep sa fiu alt om. Altfel nu pot sa explic agitatia care ma cuprinde. Gesturile sunt bruste, rigide, zvapaiate si putin nenaturale ("inceputul e mai greu" - ma gandesc). Am o tendinta aproape incontrolabila de a gesticula. Imi ating fata sa vad daca mai e la fel. O umezeala ciudata imi gadila palmele. Le frec repezit si le ascund la spate. Inca o data! Le ascund? Ma intreb de ce. Poate din cauza minciunii pe care stiu ca o voi spune cand voi deschide ochii.

"La ce te gandesti?"
"La cat de frumosi sunt copacii primavara"

Jocul de-a v-ati ascunselea

2006-05-21T18:50:00.000+03:00

"Dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemanarea dintre ei".

John Fowles, "Magicianul".

despre lupul mancat de oaie

2006-05-21T14:10:00.000+03:00

Lupu-shi schimba blana, dar naravul ba!

Pe dracu'! Pardon... adica... FALS! Scuzati limbajul... Deformatie de pacatos...

Revenind...

Lupii isi schimba ocazional naravul. I-as numi lupi reformati. Altii ii numesc lupi ratati, iar altii, lupi salvati. Si daca pe aceasta tema s-ar mai putea parlamenta o groaza, subiectul este lipsit de importanta. Important este, insa, de ce o zicala atat de greshita inca nu a fost daramata.

Pai... simplu. Explicatia este ca acei lupi mai norocosi dintre noi care au reusit intr-adevar sa-si schimbe naravul n-au apucat sa-si mai spuna povestea.

Lupul care si-a schimbat naravul a fost mancat de oaie. Fara exceptie.

Teatrul de papusi

2006-05-17T21:55:00.000+03:00

Sunt cateva lucruri pe care le voi regreta mereu - lucruri pe care le-am pierdut odata cu varsta si pe care le simt cum aluneca tot mai departe de mine...

Sa contemplu lumea fara sa ma plictisesc.

Sa-mi concentrez atentia asupra unui singur lucru si totusi timpul sa nu fie pierdut in defavoarea altora.

Sa ma mir.

Spectacolul lumii merge mai departe - astept cu creionul in aer sa modific lista.

despre animalele uzuale din jungla urbana

2006-05-16T14:04:00.000+03:00

Golofan - e socotit pisicherul lumii animale datorita faptului ca poseda un simt al umorului cu totul si cu totul deosebit. Oriunde vezi un grup de animale tinandu-se cu labele de burta, e clar ca golofanul a trecut pe acolo.

Mistupacul - cea mai vanata specie de pasari. Carnea lor este alba si frageda si se prepara cu sos de ierburi de mare si chimen. Au picioare scurte si groase care nu-i ajuta deloc sa scape de rapitori. Singurul lor refugiu este muzica.

Imbecilotaurul - animal considerat initial mitic, cu trup de imbecil si cap de taur. In zilele noastre se gaseste intr-o versiune usor modificata, cu trup de taur si cap de imbecil.

Mufilac - specie de animal foarte obosita. Isi petrec aproape intreaga viata in scorbura dormind. Perioada de rut este un chin pentru ei si de aceea prefera sa adopte alte animale. Nu este neobisnuit sa vezi o familie de mufilaci alcatuita dintr-un mufilac, un caine dingo si doi porci de Guineea. Daca aveti in casa un animal foarte lenes, e clar c-a crescut intr-o familie de mufilaci.

Fuchinela - mamifer din clasa chifopterelor. Cunoscut dusman al ursuletilor koala, pe care ii extermina fara pic de mila, desi nu au nici un motiv. Dupa ce au doborat cu salbaticie ursuletul din eucalipt, fuchinelele se aseaza pe trupul bietului animal si mormaie, dupa care se intorc vesele in jungla urbana.

Cotzopârc - animal cu un comportament sexual extrem de amuzant. Casete video ce contin scene dn perioada de rut a cotoparcului se vand mai bine decat cele cu Mr. Bean si sunt recomandate in special sinucigasilor.

Busmuc - stramosul bursucului actual care difera prin prezenta carapacei, talia joasa si trompa care slujeste la respiratia sub apa.

Crasnel - animal folosit in general ca moneda de catre triburile mai evoluate de la marginea junglei urbane. Pentru 3 crasneli se obtin doua blide cu orzoaica. Un crasnel=1.42 Euro.

Simbadin - animal siret si hraparet care traieste din camata si comertul cu mistupaci. Prezinta ochi foarte frumosi, albastri.

Ulupec - animale foarte primitoare care dau si blana de pe ele celor care le viziteaza barlogul. Acesta este si motivul pentru care racesc atat de usor. Odata cu aparitia noilor tulpini de virusi, ulupecul a devenit specie pe cale de disparitie. Hrana lor este bazata pe Fervex si Coldrex.

Ornitorelul - apartine marii familii a ornitorincilor. Este considerat o ruda saraca si tratata ca atare. La intrunirile de famile, pot fi recunoscuti dupa faptul ca stau sfiosi in colturi, asteptand ca ornitorincii sa manance primii.

dupa Jean-Lorin Sterian

hai liberare!

PS - bunul samaritean a disparut ca specie de mii de ani. Acum mai poate fi intalnit ca fosila intr-una din vitrinele muzeelor patronate de simbadini.

Prin tunelul oranj

2006-05-15T23:51:00.000+03:00

Cu spaimantatoare viteza-am trecut
prin tunelul oranj
cu spaimantatoare viteza,
cand m-am trezit eram chiar pe camp
cazut de cal.
M-am bucurat de ganganii,
de maini m-am bucurat si de picioare,
de cerul albastru si mare,
iar nu oranj.
Ah, tu, tunel!
Ce glont ai tras prin tine?
Si inspre cine-ai tras?
Si inspre cine?

de Nichita Stanescu
(fragment)

Un alt fel de apus...

2006-05-14T20:37:00.000+03:00

Rasar…

In unele parti ale pamantului ma vad, lumea mica din jurul meu ma saluta si se bucura. Este lumea mea. In alte parti este innorat. Cei de acolo stiu ca am rasarit insa acest lucru nu are mare efect asupra lor. Exista si parti in care este noapte inca. Pe cei de acolo nu-i interesez. Dorm si nu-i voi interesa nicodata.

Nu am ales lumea care ma vede, poate nici ea pe mine insa, cu timpul, invatam sa ne iubim. Cu timpul, crestem impreuna, lumea mea ma ajuta sa fac primii pasi, imi incurajeaza succesele si-mi critica esecurile. Cu timpul, si altii vor incepe sa ma vada, sa intre in lumea mea. Unii ma vor parasi mai devreme sau mai tarziu, altii vor ramane un timp indelungat langa mine. Pe altii ii voi parasi eu.

Pe cerul vietii mele vor fi nori din cand in cand. Va ploua zile intregi altadata si oricat as incerca sa strapung pacla si sa ajung la cei din lumea mea, cei de care am nevoie, nu voi reusi. Insa pe cei dragi ii simt aproape orice s-ar intampla si stiu ca sunt acolo, chiar daca nu-i vad cateodata. Ei sunt cei care ma cunosc cel mai bine. Cei care ma inteleg. Intre noi s-a creat o legatura puternica. Am rasarit alaturi de ei sau ei alaturi de mine, chiar daca acest rasarit nu era primul.

Apun…

Cine vreau sa-mi priveasca apusul? Vor fi oameni pe care nu-i va interesa, cei care dormeau cand am rasarit. Nu vor fi acolo.

Vor fi cei care asteptau sub nori la rasaritul meu. Unii vor aparea din obligatie, din voluptate, din curiozitate, din plictiseala…pot veni dar nu inseamna mare lucru. Sunt de decor.

Insa vor veni si cei care m-au ajutat sa rasar, sa luminez, sa strapung norii, sa rad, sa plang, sa traiesc, sa invat, sa gresesc, sa repar, cei pentru care am insemnat ceva, cei carora le-am dat o raza sa-si strapunga propria pacla de nori, cei pe care ii iubesc si care ma iubesc. Acestia….sper sa-mi priveasca apusul cu bucuria ca a existat intreaga calatorie pe cer, vreau sa nu fie tristi, caci fara ei nu as fi rasarit niciodata.

Lucruri care ma agaseaza in dupa-amiaza asta

2006-05-14T17:27:00.000+03:00

Ma gandeam intr-o zi cum ar fi daca cineva s-ar trezi intr-o buna zi fara amintiri.
Nu, pe bune, poate suna a cliseu, dar tocmai pentru ca s-au facut ata de multe filme, carti, presupuneri si altele despre asta, ne putem imagina mai usor.
Ipoteza mea e urmatoarea: incetul cu incetul oricine ar reusi sa o ia de la zero in lumea asta mare si complicata (?).

Amnezia sa fie deci problema unor oameni care trec atat de grabiti prin viata? Oare faptul ca nu stiu ce sunt sau nu recunosc ce rost au unele lucruri pe lumea asta sa fie motivul pentru care le ignora de parca nici n-ar exista?
Nu. Trebuie sa fie altceva, ceva mult mai grav decat atat: cand totul in jur e o enigma pe care vrei sa o deslusesti atunci fiecare lucru nou e ca un numar de magie ce asteapta sa fie dejucat.
Si atunci?
Se numeste ignoranta, comoditate, autotmatism, lasitate, ba chiar in unele cazuri nici "prostie" nu e o exagerare.

Unii oameni aleg sa traiasca ca niste mici robotei - sa se trezeasca, in fiecare zi, sa mearga la munca, sa se intoarca apoi la acasa, ca sa se culce pentru ca a doua zi sa o ia de la cap... Ca apa dintr-un lighean - o apa calduta si linistita, niciodata in pericol de a fi inghitita, de a se revarsa sau, Doamne fereste!, de a produce vreo inundatie.
Fara riscuri, fara agitatie, fara sa-si incalce principiile stabilite cu grija ca sa-i protejeze de pareri nefavorabile, fara tristeti si fara bucurii.

Si de ce ar face altfel? De ce ar risca?

Pentru ca in dragoste si in razboi nu exista reguli si pentru ca orice, in viata, se plateste: si orice zambet si orice lacrima are reversul si pretul ei, pe care cand il platesti, cand il iei inapoi drept recompensa. Iar lipsa oricareia dintre aceste nu poate sa aiba drept raspuns decat tacerea.

despre barometre

2006-05-12T13:19:00.000+03:00

Singurul lucru mai periculos decat a cere sfaturi este sa oferi unul.
Cu toate astea insa, am sa-mi permit.
Incepem...

Termina-ti treburile marunte (semneaza condica, bea-ti cafeaua, preda proiectul).

Grabeste-te sa ajungi acasa (nu ma refer la cei patru pereti).

Pe drum, incearca sa faci ceva care sa te sperie.

Nu uita sa-i spui ca o/il iubesti.

Nu uita sa mananci ceva, nu inainte insa de a-l hrani pe celalalt.

Mai spune-i o data ca il/o iubesti, ca sa tina minte.

Obisnuieste-te cu ideea ca mai devreme sau mai tarziu cu totii facem rau, cu totii lovim fiinta iubita si invata sa te ierti singur, oricat de greu ti-ar fi.

I-ai spus ca o/il iubesti? Nu conteaza, mai spune-i o data!

Nu te chinui sa pari nimic... pur shi simplu fii.

La sfarsitul zilei priveste apusul. Foloseste-l ca un barometru. Iata si gradatia indicatorului, este oarecum un sistem de indicatie binar, are doar doua valori posibile:

"doar un alt apus" - ceva nu este in regula si este timpul pentru niste schimbari
sau
"spectacol unic si diferit in fiecare zi" - te face sa te simti fericit(a) si iti gasesti linistea in acea dulce oboseala de la sfarsitul unei zi lungi. Genul de oboseala pozitiva, reconfortanta, in fata careia nu poti decat sa zambesti.

Cand te vei simti fericit(a) ca martor al unui asemenea spectacol, cand te va face sa te simti mic si umil, dar mandru ca ti-ai parcurs bucata de drum pe ziua respectiva, vei sti ca totul este in ordine.

Hai liberare si cat mai multe apusuri fericite!