Inconfundabilul domn Mura

Dl Mura ducea o existenţă solitară şi liniştită. Avea parte de soare în fiecare zi până la amiază, apă curată, vecini respectuoşi şi o panoramă optimistă. Într-un cuvânt, dl Mura se bucura de toate avantajele unui trai decent.

Cu toate acestea lipsea ceva. Da! Pentru că orice dar trebuie să-şi atingă destinatarul ca să se poată spune într-adevăr că şi-a împlinit sensul. Iar dl Mura avea multe lucruri de dăruit. Cui, dar? Din viaţa lui lipsea nu doar obiectul afecţiunii sale ci orice ar fi putut deveni în vre-un fel un astfel de obiect. Dezgustat dintr-o dată de peisaj, cuprins de singurătate dar şi de o oarecare senzaţie de plictiseală, dl Mura se hotărî să moară. Şi, spre deosebire de majoritatea fiinţelor cu obiceiuri înrădăcinate până în străfundurile conştiinţei, dânsul avu graţioasa inspiraţie de a minimaliza proporţiile evenimentului cauzat de moartea sa.

Fără veste, dl Mura se afundă tot mai adânc în locul în care îşi petrecea cel mai adesea timpul şi se lăsă aşa moale, preocupat de micile delicii ale trecerii în nefiinţă, până când aproape că dispăru pe de-a-ntregu. Mai rămase la suprafaţă doar o parte a corpului său care, aşezată într-o oarecare rână, lăsa impresia unei mişcări perpetue prin care dl se acoperea singur cu ţărână, lungind la nesfârşit scena înmormântării. Era ceva teribil de optimist în această mişcare, prin care părea că se înveleşte către o altă lume în timp ce o eliberează pe aceasta de povara existenţei sale.

Atât.

Florile pentru mormânt le crescuse singur pe propriul trup, în parte din cauza plictiselii despre care am spus că-i dădea târcoale dar mai ales din cauza căldurii incredibile din acel an.

Nimeni nu a plâns la înmormântarea dlui Mura.