ANIme

Cateodata oamenii imbatranesc. Unii (cei mai putin norocosi) devin mai maturi si mai responsabili, mai intelepti sau mai seriosi; altii devin mai plicticosi, inchisi pe vecie intr-o lume numai a lor, marginita de ochelari de cal; unii devin mai veseli altii mai tristi; mai optimisti, mai versati, mai atragatori. Unii chelesc, altii se ingrasa. Important este ca devin. Ca se transforma adica in ceva mereu altfel, proaspat si interesant dar pastreaza in acelasi timp si ceva din ce au avut pana atunci, ca un fel de amprenta care ii defineste.

Numai unii dintre noi insa au norocul de a nu fi nevoiti sa caute cu disperare semnele schimbarii odata cu trecerea anilor, pentru ca au adunat, intr-un fel sau altul, lucrurile esentiale: putina veselie si putin optimism, putina dragalasenie si putina rautate, priviri taioase si ochi de ingeras, seriozitate cat intr-un om mare si inocenta cat intr-un copil la fel de mare si tot asa, cat sa-ti vina sa le zici unor astfel de oameni: tine-o tot asa.

LA MULTI ANI!

front rece

Navigand alene printre amintiri alese...

Dintr-o perioada in care hormonii clocoteau, mustatile mijeau, iar ideile crete legate de piercing-uri elaborate imi dadeau tarcoale ostentativ...

Mi-am adus aminte de un curs (mai mult sau mai putin) liber ales care invata pe cativa adolescenti mai norocosi cum sa recunoasca un front rece.

Heh... Frontul rece...

Si timp de cateva saptamani s-a tot tinut teoria ciclonului si anticiclonului, s-au enumerat formatiuni noroase insotite de fotografii si desene sugestive, s-au explicat notiuni de genul: adiabatica, gradient termic umed, gradient termic uscat, umiditate absoluta, umiditate relativa, punct de roua, etc.

Si ca orice sistem de invatamant care se respecta, a oferit cursantilor doar "caramizile" necesare elaborarii unei teorii un pic mai generale. Iar acum, 6 ani mai tarziu, sa vedem daca am inteles...

Datorita miscarii antiorare a aerului rece prins intr-un anticiclon (care de obicei ne pica noua, romanilor, direct in cap de la vecinii nordici), frontul rece propriu-zis il observam venind dinspre vest. Aerul caldicel si placut de la baza pamantului este antrenat intr-o miscare ascendenta, miscare in timpul careia concentratia relativa de frustrare creste spre limita superioara de 100%. Odata atins (iar ulterior depasit) punctul de roua, se produce fenomenul de condens, iar aversa nervoasa rezultata se abate fara mila asupra trecatorului surprins fara umbrela. Asupra calatorului care nu intelege ce se intampla acolo sus.

Poate daca incetezi sa te mai feresti sau sa te ascunzi de un fenomen atat de frumos, poate daca incerci sa intelegi o frantura din ordinea fireasca a lucrurilor si sa accepti aceasta "pedeapsa" a vremurilor ca pe un dar, iti vei schimba zambetul ironic cu unul cunoscator.

Poate ca uneori solutia il gaseste pe cercetator sau poate ca cercetatorul a fost pur si simplu lovit de trasnet si nu a mai apucat sa-si expuna concluzia. Orice e posibil.

Mi-am promis ca nu voi umbla vreodata cu o umbrela la mine. Poate scap doar ud, nu si trasnit.

Hai liberare! Hai ploaie!

Lectia de nesimtire

In sfarsit acasa!! Ma mir ca nu sangerez din toate incheieturile din cauza asalturilor la care au fost supuse simturile mele!

Propun sa nu mai fim atat de atenti la lucrurile din jurul nostru, la realitatea cotidiana. La ce bun? "Imagineaza-ti ca esti intr-un loc frumos" - un sfat sanatos si bun de urmat. Imi imaginez: e frumos! Nu exista locul respectiv, dar ar putea foarte bine exista. In mintea mea se afla cele mai frumoase destinatii de vacanta. Si atunci la ce bun sa-mi mai chinui ochii cu genialitatile urbane care ma inconjoara?

Imi permit o mica ipoteza (poate din cauza gazelor de esapament, sau poate de la aroma suava a colegului de bara si transpiratie din 66): cred ca ceea ce-i strica pe oameni este creierul. Nu faptul ca la multi NU exista, ci faptul ca AR TREBUI sa fie acolo si totusi nu e! Natura e geniala si nu are nevoie de creier ca sa fie asa. Animalele la fel si nu au nevoie de prea mult pentru asta - scurt si la obiect, cum ar veni (sau "no hidden catch" ca sa fim in ton cu evenimentele).
In schimb oamenii...
Ochii vorbesc, sprancenele, buzele...vorbesc despre lucruri ascunse dincolo de orice ratiune si atunci sunt mai geniale ca oricand.
Un corp fara creier, care sa stea pur si simplu ar putea fi ceva frumos: creatia perfecta a lui Dumnezeu, opera de arta. Dar nu! A trebuit sa aiba si minte care sa-i sugereze sa mestece seminte in mijlocul strazii, sa se inveleasca cat mai stramt cu putinta in carpe colorate tipator, sa mearga mult si sa asude, sa se agite, sa strige si sa inghionteasca. Sa se umple de iritare si de resntimente pe care apoi sa le reverse la intamplare dar deloc intamplator.

Eu asa ceva refuz sa mai vad!

Da, stiu, exagerez. In plus ipoteza mea este foarte foarte usor de daramat. Argumentele sunt ca si inexistente si in plus discursul are multe defecte. Dar imi va tine racoare pana maine dimineata cand imi voi gasi curajul sa o invit la un ceai cu gheata si-o zbenguiala trecatoare pe domnisoara suava care-si va lipi atat de inocent rotunjimile bustului de mana mea si se va lasa leganata usor pe sinele tramvaiului fara cai...

Cum era? AMR-ul va rog!!

Fuga

Sa te grabesti nu inseamna neaparat sa alergi printre multe lucruri fara sa observi amanunte esentiale... cateodata inseamna doar sa alegi unele iar pe celelate sa le lasi deoparte; poate candva te vei bucura si de ele, poate ca va fi prea tarziu...iti ramane clipa.

Frumoasa incertitudine

Festina lente

concupiscentii :)

Sau explicatie de Bucuresti

"Stai in statia de autobuz de la Universitate si astepti. Apare troleibuzul 69 si toata lumea din statie incepe sa rada. Asta inseamna."

dupa un baiat pe nume Vlad

Se pare ca prin labirintul pe care-l numim (cu indulgenta) oras alearga bezmetic o groaza de animale al caror creier nu este nimic altceva decat un mare organ sexual.

Matca a fugit demult cu un artist mediocru, dar cu vise ambitioase. A fugit in lume. A lasat in urma o intreaga suita de dobitoace dependente de feromonii care le ofereau un sens.

Simptomele uzuale ale acestui sevraj sunt refugiul in munca si in cariera, refugiul in alcool sau in muzica. Refugiul in general.

Traiasca urbanismu'...

Hai liberare!

PS bezmetic din ucr. "bezmatok" - stup fara matca

SPECtacol

Hai liberare

Spre si departarile

Gandul provocator imi vine cu o clipa inainte: vad inscrisa acea miscare catre ceva si presimt dorinta, deschiderea. Catre ce? Catre viata...
Viata!!! Pfff!! Traiesti foarte bine si fara atata deschidere, ba chiar cu cat mai putin deschis cu atat mai bine: lipsit de expuneri, primejdii, pericole!!
Bine, bine, dar atunci la ce bun sa mai fii? Ce poti sa castigi dintr-un joc fara miza? Nu poti sa ai pretentia ca a te ascunde in fata vietii e un pariu...poate fi cel mult o provocare, dar cine o sa recompenseze vreodata o astfel de reusita?
Dar cine-a spus ceva de castigat? Sau de pariuri? Vorbeam de trait!

Nu! Vorbeam desre viata...

De la punctul A la punctul fara de intoarcere

Am adormit pe drum. Drumul insa si-a continuat cursul, a serpuit printre vai si dealuri, s-a ascuns dupa orase si paduri, si m-a trecut fara ezitare de punctul destinatie. Normal, imi zic, rostul drumului este sa continue la nesfarsit.

Nu iubesc explorarea. Decat sa plec in zari odata cu soarele, prefer sa beau o cafea odata cu inceputul unei conversatii. Orizonturile umane mi se par infinit mai interesante.

Cu toate acestea uneori trebuie sa te autodescoperi, ca un orb care verifica din cand in cand cu batul zidurile casei ca sa vada daca sunt la locul lor. Si paradoxal, ca sa te descoperi pe sine trebuie sa te scoti din context, sa maresti contrastul intre cine esti si mediul in care traiesti.

Asa ca nu-mi pare rau ca m-am pierdut. Voi profita de ocazie, imi voi pune picioarele la bataie si voi acoperi cu urmele mele pamantul pana cand voi gasi, probabil cazut si ascuns prin iarba, un semn ce si-a pierdut demult sensul: >> Drum bun inapoi in realitate! >>

Nonsense of gravity

"The laws of gravity cannot be held responsible for people falling in love."
Albert Einstein

In doi oamenii sfideaza gravitatea: se acordeaza pe frecvente necunoscute chiar si lor, vibreaza impreuna si intra in rezonanta, emana fericirea precum frunze sub soare. Chiar daca stau intinsi, lipiti de pamant ca intotdeauna, gravitatea le este straina, fiindca plutesc printr-un simplu zambet schitat din coltul buzelor.

The laws of gravity cannot be held responsible for people falling out of love. And this is the nonsense of gravity.

XXXVI

"A fost o aşteptare nesfârşit de lungă. Nici nu mai ştiu câte ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim şi universal, străin de sentimentele şi destinele noastre, indiferent faţă de începutul sau sfarşitul unei iubiri, nepăsător la aşteptare şi moarte. Din timpul meu însă trecuse o cantitate imensă şi complicată , plină de plecări şi întoarceri, uneori ca un fluviu întunecat şi plin de furie, alteori ca o mare nebănuit de calmă, încremenită şi veşnică... ...Parcă traiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul langă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-se la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scena destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise! Era adevarat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tăcut şi de neatins... Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce facea ea în acele intervale. Ma gândeam că poate în acele momente chipul ei era altul, că surâdea poate altuia şi că toată această poveste cu coridoarele era doar o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe aceasta fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de marigni a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăim. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu imi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, veselie şi frivolitate. Şi se intampla ca uneori, când eu ajungeam la unele din ferestrele mele, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se intampla însă ca uneori ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o vad în depărtare surâzând sau dansând , fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi singuratic."

Ernesto Sabato - "Tunelul"

Concluziile se vor trage de catre fiecare. Un singur sfat, treci peste bruma de poveste si citeste printre randuri. Atat. Love openly.

Si cum era randul meu la pisici....

am sa spun ce am aflat uitandu-ma la ele:

Imi plac pisicile pentru toate motivele pentru care le-am urat ani la rand, motive deja discutate si argumentate. Dar cel mai mult imi place la ele faptul ca starnesc pasiuni, ca nimeni nu ramane indiferent in fata pisicilor.
In plus, in ciuda tuturor defectelor care in ochii unora sunt calitati, pisicile nu stiu sa urasca.

despre gravitatie

Am văzut oameni urâti.

Am văzut oameni frumoşi.
Am văzut coşmaruri.
Am văzut vise ciudate.

Am văzut cum poţi urca numai ca să inveţi cum să cazi.

Am trăit sa văd gravitaţia privită ca o opţiune şi nu ca o lege.

Am văzut aripi întinse.

Am văzut albastrul.

Si-am să cred în continuare că tot ce-am văzut nu poate fi o simplă coincidenţă.


Hai liberare!

realism vs umanism

Sau despre tagme?

Sapand adanc prin analele Internetului (cu unealta luminii, desigur), dupa lupte seculare si dupa ce zeul internet mi-a aruncat o tona de materie maro si urat mirositoare fix in nas, am reusit sa gasesc un articol (a se citi o raza de lumina) ce parea sa apere plin de aplomb cauza inginerilor de pretutindeni.

O astfel de priveliste nu a putut decat sa ma bucure, din moment ce bancurile mai mult sau mai putin subtile cu si despre ingineri au ajuns sa inunde atat mass-media cat si (sub)cultura de carciuma sau de colt de bloc. Nu o data am observat credinta generala ca animalul-inginer este considerat a fi dresat in taina schimbarii prizei si becului si nimic mai mult. Se pare ca animalul-inginer este asemanat cu oaia neagra a societatii moderne, un fel de aglomerare de instincte primare careia i-a fost gasita o intrebuintare imediata si temporara (a se citi schimbare de bec).

Si de parca n-ar fi fost destul, nervii deja intinsi la maxim (nu intreba de ce) mi-au fost supusi unei noi incercari ce mi-a impins concentratia relativa de frustrare peste limita de 100%. Condensul rezultat s-a abatut sub forma de aversa nervoasa asupra unui umanist fara vina care sustinea cauza visatorului peste cea a realistului (pentru care imi cer scuze din nou). Ceea ce a urmat este, insa, interesant.

Mi-a fost dat sa aud cum ca "sa afirmi ca un matematician ar intrece in imaginatie un umanist e ca si cum ai spune ca observatia este echivalentul creatiei", ceea ce m-a oripilat de-a dreptul. In mod normal nu as fi plecat urechea la orice parere (mai ales atat de categorica), insa mi se pare ca tagma inginereasca nu este apreciata la justa ei valoare. Se pare ca realismul care iti face vocea sa zburde cu aproape viteza luminii (a se citi telefon, pentru umanisti) sau care te zboara la limita stratosferei peste oceane in masinarii metalice, este privit ca dusmanul de moarte al visarii. Se pare ca matematica este privita ca o stiinta bazata pe observatie (?!), iar singura minte care stie sa alerge este cea a poetului. Ceea ce mi se pare profund gresit. Ce-i drept, talentul pamfletar al umanistului nu va putea fi egalat vreodata de omul care citeste in principal dosare cu specificatii tehnice, insa asta nu inseamna ca gandirea inginerului este limitata sa suruburi si piulite.

Asa ca ma voi face acum inteles si voi alege sa apar cunoasterea (realista) si am sa exemplific de ce cred eu ca matematica este singurul limbaj care iti poate arata ca Dumnezeu intr-adevar nu joaca zaruri.

Matematicianul din mine ma impinge sa cred ca intelegerea Universului nu inseamna o (a se citi una) concluzie singulara, ci mai degraba sirul convergent de intrebari pe care ti-l construiesti pana acolo. Vezi tu, matematicianul a inteles ca acea concluzie mult cautata nu va fi niciodata atinsa (fiindca il depaseste pe om, intr-adevar), insa sirul intrebarilor sale se va apropia mereu de acea limita. Realistul se va bucura exact de acel sir de intrebari, le va gusta pana la ultima sa suflare deoarece a inteles ca drumul este mai important decat destinatia (concluzie la care au ajuns, dealtfel si o groaza de umanisti, sa fim corecti).

Iar acum, am sa-mi permit sa atac "intelectualul" care citeste o carte numai ca sa se poata lauda cu cat de "cult" este el, am sa atac (in raspuns) falsul umanist care uita sa viseze si-si scapa aberatiile in public atacand pe cel care i-a oferit mijlocul de exprimare de la inceput, am sa atac "cugetarile" pipidice si articolele cu un iz dubios ce ataca dobitoceste inginerul, in loc sa stimuleze imaginatia si sa cultive fiinta insetata de cunoastere.

Dragul meu razboinic ratacit (n-am sa te numesc umanist, fiindca as face o nedreptate intelectualilor adevarati), sirul tau de intrebari nu converge, nu tinde catre nimic. Intrebarile pe care ti le ridici tu arata mai degraba a dispersie aleatoare. "Gandirea" ta este mai aleatoare decat zgomotul alb!!! (banc ingineresc, imi cer scuze). Notiunile pe care pretinzi ca le stapanesti si le comentezi cu aplomb in public ajung de cele mai multe ori sa se bata cap in cap, te contrazici singur. Desi te respect, pentru ca totusi iti exersezi muschiul gandirii (oricat de atrofiat ar fi), nu te voi putea iubi decat atunci cand sirul intrebarilor pe care ti le ridici se va dovedi convergent. Astept sa "tinzi" catre ceva.

Sunt satul (si nu cred ca sunt singurul) ca inginerul sa fie imaginat intr-o camasa in carouri si cu cascheta in cap, sunt satul ca matematicianul sa fie inchipuit ca nataraul mic, acneic si cocosat cu ochelari cu niste dioptrii care ar face gelos chiar si un telescop spatial.

Realistul stie sa stea drept, realistul stie sa priveasca in sus, realistul stie sa viseze.

Si iata ca la finalul acestui articol mi-am dat seama ca galceava mea nu-l implica pe umanist, ci mai degraba pe berbecul care-si pierde timpul atacand in loc sa creeze.

Hai liberare!

PS Daca mai prind vreun mistupac* ca ma trimite sa citesc vreo carte care "l-a luminat", am sa-i dau in cap cu "7 seri" si-am sa-l(o) invit sa mai iasa din casa.

__________________________________________________________
*Mistupacul - cea mai vanata specie de pasari. Carnea lor este alba si frageda si se prepara cu sos de ierburi de mare si chimen. Au picioare scurte si groase care nu-i ajuta deloc sa scape de rapitori. Singurul lor refugiu este muzica.

Vise in iarba

Te-am vazut zilele trecute pe strada; ai trecut pe langa mine intamplator si absent. Zambesc...am realizat atunci ca ajunsesem sa frecventez aproape din reflex toate locurile in care credeam ca te-as putea intalni. Cu toate astea am fost luata prin surprindere - relaxata si zambitoare, atacul amintirilor asupra sufetului aproape ca mi-a naruit rezistenta oricarei aparente.
Pareai abatut.
Cu mainile infundate in buzunare, cu ochii ascunsi in spatele lentilelor si privirea infipta in pamant, aproape toata fiinta ta vorbea despre tacere. Dar eu am stiut sa citesc dincolo de toate astea.
Mi te-am imaginat vorbind cu mine, deschizandu-ti sufletul numai pentru cateva minute.
M-am gandit la toate lumile care s-au deschis in mine atunci cand a ta s-a inchis in fata mea. Continui sa existi in fiecare dintre ele.

Acum nu-mi ramane decat sa inchid ochii si sa ma prefac ca tot ce-am spus pana acum nu e nici pe departe adevarat.

despre fericire

atât de trist ca "aproape fericit"

ia o coajă de portocală!

ai numai grijă să nu simţi acidul...

miroase-o, n-o gusta!

gustă doar contrastul...

şi va veni şi fericirea.

Însă ai grijă, va fi deghizată!

despre albastru

Sper