Prietenii domnului Paradis - Ep. I

Episodul 1 - Orice va fi, nu mă uita

The leaves of memory seemed to make a mournful rustling
in the dark. Henry Wadsworth Longfellow

Dimineaţa, după răsărit, la marginea străzii, în faţa casei cu numărul 51, un domn îşi aprinde ţigara. Câteva secunde mai târziu o ială tresare sub imboldul cheii, uşa casei se deschide, şi o tânăra iese grăbită spre trăsura ce se opreşte deja la colţ. Domnul îşi drege glasul.

“ Doamnă Tronaiu! se aude din urmă vocea fumătorului. “ Am un mesaj pentru dumneavoastră. Femeia, la auzul glasului străin tresare şi grăbeşte pasul. “ Doamnă, mesajul este de la Dominic.

‘ Cine sunteţi, domnule?! reproşează într-o notă gravă vocea subţire şi delicată a femeii în timp ce picioarele i se înfig în pământ şi pliurile rochiei se rotesc şi se strâng în jurul gleznelor ca o armură de mătase.

“ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al domnului Dominic Tronaiu, spune străinul rânjind, apoi trage cu nesaţ din ţigara aromată.

‘ Dominic... ce truc ieftin mai este şi acesta? Sunteţi un mincinos.

“Doamnă, aprecierile dumneavoastră mă interesează prea puţin. Eu am de livrat un mesaj: Dominic doreşte să îşi ia rămas bun de la dumneavoastră. Vă iubeşte foarte mult şi speră să fiţi fericită.

‘ Atât?

“ Atât.

Tânăra, simţind-şi gleznele moi, aruncă o privire disperată către ferestrele casei, dar nu vede nimc altceva decât perdelele trase. Pliurile rochiei se urnesc brusc intr-o mişcare opusă celei de mai devreme şi cu un ultim val de energie paşii doamnei o poartă la scara trăsurii. Vizitiul deschide uşa, îşi pofteşte înăuntru pasagera cu un gest galant, apoi se urcă la rândul său şi struneşte caii. Copitele încep să bată ritmic în piatra străzii ...1... 2 …3 …4 …5 …6 …

“La semnalul meu te vei trezi. În urmatoarele cateva momente vei deschide ochii şi îţi vei aminti conversaţia aşa cum tocmai ai purtat-o.

Doctorul bate din palme. Bătrâna de pe patul de spital deschide ochii.
“Bine te-am regăsit, Luvia. Cum te simţi?

Pacienta se uită zâmbitoare către doctor.
‘Dominic?
“Luvia, te-ai desparţit de Dominic în tinereţe... nu-ţi aminteşti?
‘Domnule doctor, Dominic vine azi să mă vadă? L-am rugat în bilet să vină…

Doctorul se ridică, notează câteva cuvinte tremurate pe fişa pacientei, apoi iese împiedicat din cameră. Descoperă culoarul gol, animat doar de zgomotul ceasului ce bate ora fixă. După mai bine de 20 de ani de secetă ochii i se umplu de lacrimi ca nişte oaze lângă pielea uscată de vârstă şi regrete. Se grăbeşte către scări.

‘ Domnule doctor Tronaiu. Am un mesaj pentru dumneavostră.

Lacrimile şi doctorul îngheaţă. Se întoarce încet către colţul dinspre care auzise cuvintele: din semiumbră, un pacient în scaun cu rotile îl fixează cu privirea.

“ Cine sunteţi, domnule?! întreabă revoltat doctorul.

Bătrânul schiţează un zâmbet şi un început de cuvânt, dar tusea îl obligă să tragă de câteva ori oxigen prin masca aflată la îndemână.
‘ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al doamnei Luvia Tronaiu.

“ Ce… glumă proastă mai e şi asta?

‘ Domnule Tronaiu, vă asigur că nu este o glumă. Eu am un mesaj pentru dumneavoastră, şi intenţionez să-l transmit, oricât de neverosimil va părea: peste puţin timp veţi fi prins într-un incendiu. Pompierii vor ajunge prea târziu la apartamentul dumneavostră. Luvia doreşte să vă transmită că vă iubeşte.

Bătrânul se încovoiază sub o nouă tuse convulsivă în timp ce doctorul aleargă către ieşirea din spital. Fiecare pas îl duce mai aproape...1... 2... 3... 4... 5... 6

Se trezeşte în sudoare, a mai trecut un coşmar. Abia a răsărit soarele, dar trăsurile încep să se audă pe străzi. Luvia a fugit din nou, pe noptieră găseşte verigheta abandonată pe o bucată de hârtie mâzgălită probabil cu regrete. În cameră arde încă ultima lumânare aprinsă aseară de ea în timp ce-şi completa jurnalul. Se ridică să bea un pahar cu apă şi să înghită câteva pastile. Deschide uşor fereastra şi priveşte câteva momente printre perdele. Şi-ar dori şi o ţigară, una subţire şi aromată, de foi tari, asa cum pare că fumează domnul din stradă. Zâmbeşte: fumul ţigării se ridică molcolm pe lângă străin, ca o aripă fantomatică.

Se întoarce în pat. În timp ce pleoapele şi urechile i se închid ermetic sub greutatea sedativului, un singur regret îl face să ofteze: ‘Ce ironie, nici nu ştie că o iubesc... chiar şi acum când fuge de mine. Oare de câte ori i-am spus ieri? O dată... de două ori... de trei ori... ce familiară numărătoare... un adevărat deja-vu... deja-vu... şi coşmarul se derulează instantaneu în mintea lui pe jumătate adormită, eliberând brutal adrenalină.

Inima, luptând sedativul, îi bate în piept mai puternic decât pumnii care lovesc disperaţi uşa casei. Dormitorul este plin de fum, biroul arde. Vântul de furtună a deschis larg fereastra şi a doborât lumânarea peste cărţi şi peste corespondenţă. Tuşind puternic, Dominic se ridică, udă flăcările cu puţina apă aflată la îndemână, apoi le sufocă folosind una dintre pături.

Hârtii pe jumătate arse zboară prin cameră în timp ce pumnii şi vocea de dincolo de uşă îşi pierd treptat din voinţă. El se îndreaptă căte hol, încă dezorientat de fum şi somnifere. În faţa sa, un fragment de scrisoare se opreşte pe podea precum o frunză ofilită. Un singur rând, rămas încă lizibil pe bucata de hârtie, îşi face loc către privirea bărbatului înainte de a deschide uşa. În prag, pumnii Luviei sunt la fel de roşii ca sângele umplut brusc de gelozie al soţului său.

“ Luvia, cine este acest... Alois Alzheimer?!