luni, mai 07, 2007

O ciumpercutză fericită

Nicicând nu mai văzuse Ciumpercutza atâtea capete iţite printre buruienile înalte. Se îngrămădeau şi lărmălăiau nevoie mare.
- Şi apoi dumneata nici nu ştii, că ieşi numai după ploaie. Să vezi în Frumosele Duminici câţi ne mai năpădesc frunzuliţele, zise o păpădie şi pufăi nervoasă un firişor.
- Ia nu mai comenta şi dumneata! îi aruncă în trecere o furnicuţă roşiatică, deranjată de vibraţiile aerului. Se căznea să treagă după dânsa o firimitură mare de pâine din cea bună, de secară, şi era cât pe ce să şi-o scape pe picior din cauza firişorului de păpădie. Apoi se îndepărtă grăbită şi se lăsă liniştea.
Ciumpercutza se gândi un moment la după-amiezele plictisitoare în care ieşea cu tot neamul ei să respire aerul curat de după ploaie. Cu toţii se bucurau de linişte şi de umezeală. Numai ea nu. În momentele acelea se lăsa o încremenire de-i ţiuia membrana. Se scutură de amintirea cea sumbră şi privi cu încântare în jur. Cu sigurnaţă, ea era altfel decât celelalte ciumpercutze. Ei îi plăcea soarele şi voia bună.
Se născuse sub o piatră colţuroasă, acoperită cu muşchi din cel alunecos şi din pricina asta se alesese cu un şchiopătat uşpr şi cu pălăria (puţin cam) strâmbă. Îndată după ce au descoperit necazul, părinţii au chemat Pălărierul, care decisese ferm că judecăţile micutzei nu aveau să fie niciodată drepte şi că nu ar trebui lăsată sp vorbească decât rar, în serile cu luna plină pe jumătatea din dreapta.
Aşa că ceilalţi o ignorau aproape complet iar ea se simţea tare nelalocul ei la umbra bătrânului nuc.
Într-una din zilele acela cumplit de umede, un văr îndepărtat, un spor bătrân şi înţelept, venit din zbor din vârful nucului, îi vorbi ore în şir despre zarva ce se isca în luminiş în după-amiezele însorite şi uscate. Şi atâtea minunăţii îi zugrăvi bătrânul, că din acel moment micutza nu-şi dori altceva decât să participe şi ea la petrecerile oamenilor. Aşa că foarte curând încetă să mai iasă odată cu ceilalţi şi îşi ticlui marea evadare.
La vârsta de teri săptămâni se ivea mai mereu în mijlocul oamenilor, unduindu-se melancolic în ritmul vocilor.
Visul ei cel mare era să ajungă la oraş. Auzise mai demult, de la un butoiaş de bere părăsit pe pajişte, povestiri despre Marea Urbe şi tare i-ar mai fi plăcut şi ei să ajungă până acolo. Problema era că nu prea ştia cum putea ea, de una singură, să întreprindă o asemenea aventură.
În timp ce reflecta la toate acestea, doi fluturi mari şi galbeni planară pe deasupra, împachetaţi într-un nor de fum aromat:
- Domnule, stai te rog pe aripioarele dumitale! Nu vezi că şi aşa-i destul de greu să-mi ţin echilibrul?
- Mă scuzaţi, mă scuzaţi! Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia! Dacă nu eşti atent te iau cu fum cu tot până hăt! departe, în capitală.....
Şi uite aşa, dintr-un zbor oarecare, prinse şi micutza geniala idee. Mai rămânea de stabilit cum să facă să se desprindă de moviliţa în care şedea înfiptă şi să intre în viaţa oamenilor care se pregăteau să plece de sub nuc spre oraşele lor.
Privi situaţia cu un ochi critic şi cu celălalt deschis numai puţin şi hotărî că singura soluţie ar fi să se agaţe pur şi simplu de orice binevoitor care trecea pe lângă ea.
Zis şi făcut. O întâmplare făcu să nimerească între degetele de la picioarele unui domn respecatbil, cu barba albă şi burtica înşirată peste curea; domnul acesta locuia într-un oraş mare şi gălăgios, tocmai bine asortat cu gusturile domnişoarei noastre. Şi uite aşa s-a tranformat micutza ciumpercutză de pădure într-o ciupercă rafinată de oraş. Şi a trăit fericită la adăpostul Degetului Mare de la Piciorul Stâng, ignorând cu nonşalanţă scărpinăturile ocazionale ale domnului cu barba sură care locuia chiar deasupra.

Etichete: