Omul Bun şi rodul rău

motto: It's hard to know what is right, but once you know what is right, it's hard not to do it.

Omul Bun te ascultă cu ochii mari de parcă te aude cu pupilele şi îşi opreşte instinctiv respiraţia atunci când tragi aer în piept de parcă ţi-ar folosi aerul. Singurul scop care i-a fost predat - pentru că omul Bun s-a născut la şcoală - cum ziceam singurul scop care i-a fost predat este acela de a-i ajuta pe Ceilalţi. Singura lui bucurie este să se simtă apreciat şi, conform unui bun sofism, să se simtă util. Scopul lui în viaţă este aşadar să fie Bun, să fie Bun aşa cum i-a fost repetat şi cum a învăţat pe de rost de la nişte oameni care ştiu "mai Bine". Omul Bun crede cu ardoare în Bine.

Cum spuneam, omul Bun te aude, iar tu, minte visătoare, spui că ai vrea să îţi alinţi simţurile cu un fir de trandafir. Ce face subiectul nostru? Probabil ai ghicit, dă fuga în grădină, rupe primul fir înflorit de trandafir pe care îl găseşte, şi fuge înapoi la tine cu misiunea îndeplinită. Întâmplător era şi singurul fir rămas în grădină, sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi. Respirând greu dar bucuros şi impacientat, ajunge la tine şi-ţi oferă rodul Bunătăţii lui. Tu mulţumeşti politicos cu un zâmbet nehotărât şi admiri floarea, de la petalele parfumate la tulpina sfâşiată. Ţi-ai dorit alintul unei senzaţii şi ai primit palma unei morţi inutile, frumos împachtată ce-i drept.

Omul Bun, o întrupare tare patetică a fiinţei umane, este motivul pentru care ceilalţi au inventat expresia "Pentru că aşa e Bine" şi au lipit-o cu meticulozitate pe toate regulile menite să descrie Binele.

Bine măcar că omul Bun va ajunge în Rai, sau cel puţin are mai multe şanse. Rău că omul Bun nu gândeşte destul de departe şi rodul său este adeseori frumos la coajă dar acru la gust. Asta este, nici măcar toate roadele lui Dumnezeu nu sunt coapte la minte.

Dacă vreun om Bun citeşte aceste rânduri, şi o va face pentru că sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi, am o urare pentru el:
Să fii puţin mai neBun!

Prietenii domnului Paradis - Ep. I

Episodul 1 - Orice va fi, nu mă uita

The leaves of memory seemed to make a mournful rustling
in the dark. Henry Wadsworth Longfellow

Dimineaţa, după răsărit, la marginea străzii, în faţa casei cu numărul 51, un domn îşi aprinde ţigara. Câteva secunde mai târziu o ială tresare sub imboldul cheii, uşa casei se deschide, şi o tânăra iese grăbită spre trăsura ce se opreşte deja la colţ. Domnul îşi drege glasul.

“ Doamnă Tronaiu! se aude din urmă vocea fumătorului. “ Am un mesaj pentru dumneavoastră. Femeia, la auzul glasului străin tresare şi grăbeşte pasul. “ Doamnă, mesajul este de la Dominic.

‘ Cine sunteţi, domnule?! reproşează într-o notă gravă vocea subţire şi delicată a femeii în timp ce picioarele i se înfig în pământ şi pliurile rochiei se rotesc şi se strâng în jurul gleznelor ca o armură de mătase.

“ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al domnului Dominic Tronaiu, spune străinul rânjind, apoi trage cu nesaţ din ţigara aromată.

‘ Dominic... ce truc ieftin mai este şi acesta? Sunteţi un mincinos.

“Doamnă, aprecierile dumneavoastră mă interesează prea puţin. Eu am de livrat un mesaj: Dominic doreşte să îşi ia rămas bun de la dumneavoastră. Vă iubeşte foarte mult şi speră să fiţi fericită.

‘ Atât?

“ Atât.

Tânăra, simţind-şi gleznele moi, aruncă o privire disperată către ferestrele casei, dar nu vede nimc altceva decât perdelele trase. Pliurile rochiei se urnesc brusc intr-o mişcare opusă celei de mai devreme şi cu un ultim val de energie paşii doamnei o poartă la scara trăsurii. Vizitiul deschide uşa, îşi pofteşte înăuntru pasagera cu un gest galant, apoi se urcă la rândul său şi struneşte caii. Copitele încep să bată ritmic în piatra străzii ...1... 2 …3 …4 …5 …6 …

“La semnalul meu te vei trezi. În urmatoarele cateva momente vei deschide ochii şi îţi vei aminti conversaţia aşa cum tocmai ai purtat-o.

Doctorul bate din palme. Bătrâna de pe patul de spital deschide ochii.
“Bine te-am regăsit, Luvia. Cum te simţi?

Pacienta se uită zâmbitoare către doctor.
‘Dominic?
“Luvia, te-ai desparţit de Dominic în tinereţe... nu-ţi aminteşti?
‘Domnule doctor, Dominic vine azi să mă vadă? L-am rugat în bilet să vină…

Doctorul se ridică, notează câteva cuvinte tremurate pe fişa pacientei, apoi iese împiedicat din cameră. Descoperă culoarul gol, animat doar de zgomotul ceasului ce bate ora fixă. După mai bine de 20 de ani de secetă ochii i se umplu de lacrimi ca nişte oaze lângă pielea uscată de vârstă şi regrete. Se grăbeşte către scări.

‘ Domnule doctor Tronaiu. Am un mesaj pentru dumneavostră.

Lacrimile şi doctorul îngheaţă. Se întoarce încet către colţul dinspre care auzise cuvintele: din semiumbră, un pacient în scaun cu rotile îl fixează cu privirea.

“ Cine sunteţi, domnule?! întreabă revoltat doctorul.

Bătrânul schiţează un zâmbet şi un început de cuvânt, dar tusea îl obligă să tragă de câteva ori oxigen prin masca aflată la îndemână.
‘ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al doamnei Luvia Tronaiu.

“ Ce… glumă proastă mai e şi asta?

‘ Domnule Tronaiu, vă asigur că nu este o glumă. Eu am un mesaj pentru dumneavoastră, şi intenţionez să-l transmit, oricât de neverosimil va părea: peste puţin timp veţi fi prins într-un incendiu. Pompierii vor ajunge prea târziu la apartamentul dumneavostră. Luvia doreşte să vă transmită că vă iubeşte.

Bătrânul se încovoiază sub o nouă tuse convulsivă în timp ce doctorul aleargă către ieşirea din spital. Fiecare pas îl duce mai aproape...1... 2... 3... 4... 5... 6

Se trezeşte în sudoare, a mai trecut un coşmar. Abia a răsărit soarele, dar trăsurile încep să se audă pe străzi. Luvia a fugit din nou, pe noptieră găseşte verigheta abandonată pe o bucată de hârtie mâzgălită probabil cu regrete. În cameră arde încă ultima lumânare aprinsă aseară de ea în timp ce-şi completa jurnalul. Se ridică să bea un pahar cu apă şi să înghită câteva pastile. Deschide uşor fereastra şi priveşte câteva momente printre perdele. Şi-ar dori şi o ţigară, una subţire şi aromată, de foi tari, asa cum pare că fumează domnul din stradă. Zâmbeşte: fumul ţigării se ridică molcolm pe lângă străin, ca o aripă fantomatică.

Se întoarce în pat. În timp ce pleoapele şi urechile i se închid ermetic sub greutatea sedativului, un singur regret îl face să ofteze: ‘Ce ironie, nici nu ştie că o iubesc... chiar şi acum când fuge de mine. Oare de câte ori i-am spus ieri? O dată... de două ori... de trei ori... ce familiară numărătoare... un adevărat deja-vu... deja-vu... şi coşmarul se derulează instantaneu în mintea lui pe jumătate adormită, eliberând brutal adrenalină.

Inima, luptând sedativul, îi bate în piept mai puternic decât pumnii care lovesc disperaţi uşa casei. Dormitorul este plin de fum, biroul arde. Vântul de furtună a deschis larg fereastra şi a doborât lumânarea peste cărţi şi peste corespondenţă. Tuşind puternic, Dominic se ridică, udă flăcările cu puţina apă aflată la îndemână, apoi le sufocă folosind una dintre pături.

Hârtii pe jumătate arse zboară prin cameră în timp ce pumnii şi vocea de dincolo de uşă îşi pierd treptat din voinţă. El se îndreaptă căte hol, încă dezorientat de fum şi somnifere. În faţa sa, un fragment de scrisoare se opreşte pe podea precum o frunză ofilită. Un singur rând, rămas încă lizibil pe bucata de hârtie, îşi face loc către privirea bărbatului înainte de a deschide uşa. În prag, pumnii Luviei sunt la fel de roşii ca sângele umplut brusc de gelozie al soţului său.

“ Luvia, cine este acest... Alois Alzheimer?!

Kitschuri şi clişee

Analogia

motto:
Though analogy is often misleading, it is the least misleading thing we have.
Samuel Butler

Analogia este o asemănare (parţială) între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. O bună analogie pentru această noţiune ar fi potrivire.

Cu ce aş putea asemăna albastrul cerului sau galbenul florilor din acel câmp? Unde în mintea ta aş putea găsi oare o amintire destul de intensă şi de bine conturată pentru a-mi putea transmite trăirile pe care cuvintele cu sensul lor absolut sunt doar cârje?

Analogia, în forma ei brută, este cea mai simplă formă de credinţă. Se bazează pe faptul că tu şi eu avem un set de experienţe comune, similare, şi că putem folosi acest fapt pentru a emula trăirile celuilalt.

Scriu "te iubesc" şi mintea ta este deja la lucru, construind scenarii cu toate situaţiile posibile din propria experienţă care par relevante cuvintelor mele.

Iubirea este o analogie. Fericirea este o analogie. Teama, curiozitatea, sărutul, moartea, spirala, memoria. Scopul este o analogie. Scopul, cuvântul care ne sperie cel mai tare întrucât el este motivul pentru care ne trezim dimineaţa, pe care îl trăim, şi pe care nu-l putem potrivi.

Cerul era albastru, florile erau galbene, dar erau un astfel de albastru şi un astfel de galben încât să înţeleg că iubesc.

Dedicat celor destul de naivi să citească şi destul de maturi să potrivească.

Cu ochii larg închişi

'Deschide ochii... deschide ochii... deschide ochii...'

Astăzi, după amiază, pe stradă, mi-am adus aminte accidental de plăcerea de a merge prin soare cu ochii descoperiţi şi totodată pe jumătate închişi: vârfurile genelor strălucesc multicolor precum începuturi de curcubeu şi tot peisajul capătă o tonalitate caldă şi o mişcare încetinită, rupte parcă din visul colorat al unui nebun grădinar din Eden.

"Unde mergem... mai exact?"
'La sfârşitul curcubeului.'

Dintotdeauna numele cuvântului "curcubeu" mi-a displăcut. Sunetele nu reflectă fenomenul, îi dau o notă copilăroasă şi uşor ridicolă. Aş fi preferat, spre exemplu, 'melanj': un nume cu început misterios, care porneşte ascuns în baza gâtului, îşi dezvăluie adevăratul potenţial odată cu deschiderea buzelor şi se înalţă sub impulsul limbii până în cerul gurii, umplând pieptul de sunete unice, viu colorate. Vârful boltei susţinut de o vocală se coboară lin şi natural într-un misterios sfârşit consonantic: deşi a fost rostit, cuvântul pare a se termina mai târziu, altundeva... în vârful unei spirale.

Şi moartea nu va avea stăpânire...

Prime

Hmm, short story shorter:

Acum mulţi ani, nu mai ştiu câţi, într-o staţie de tramvai de langă Bucur Obor: vară, cald, agitaţie. Mă gândeam fix la nimic şi mă uitam fix la gardul ce mă despărţea de şosea. Probabil plictisit de nenumărat zăbrele, am ridicat privirea: fix pe un autobuz plin până
la refuz, fix pe ochii unei fete, care se uita fix la mine, zâmbind.

3 secunde. Am zâmbit incontrolabil. A fost pentru prima oară când am savurat momentul şi nu am pierdut timpul regretând posibilităţi.

Autobuzul a trecut, tramvaiul a venit, zâmbetul revine o data pe an. Unele momente nu pier, sunt indivizibile şi imposibil de măcinat.

Cred că am cunoscut-o doi ani mai târziu, dar nu voi şti niciodată sigur, nu am întrebat-o şi nu mi-a mai zâmbit la fel.

Coji de gheaţă

spirits
flourish in life's winter
as well

Click şi haiku.

Despărţirea

motto: "I'm so fine, I could just fuck Myself."

Oboseala m-a împins înapoi în patul ei. Am căzut precum o pernă printre cearceafuri, am respirat de cateva ori cu ochii închişi şi genele tremurânde, apoi am adormit cu gândul la parfumul pe care-l lăsase fără voie printre pliurile de mătase.

Te-ai trezit când ţi-am mângâiat părul. Am răsucit o buclă, am adus-o mai aproape şi m-am alintat cu mirosul de lavandă pe care-l iubesc atât de mult. "Te-ai intors", spun zâmbind. Ce bine. "Am crezut că te-am pierdut, ştii?". Imi arunc braţele în jurul tău într-un gest de posesiune materială. Închid ochii într-un efort de a le opri, dar lacrimile erau demult acolo, aşteptând răbdatoare primul moment de slăbiciune: se prelungesc deja pe faţă, apoi cad, una câte una, pe sânii tăi goi, asemeni unor sărutări calde care cer iertare.

Cu mâinile tremurânde îi caut căldura trupului: îmi alin durerea cu pielea ei fină, îmi curm setea cu lacrimile ei sărate. 'Imi plăcea, ştii?', era un bărbat tînar, drăguţ, bun, ne-am fi iubit, am fi trăit...

Mă doare când imi spui aşa ceva. Simt un fior rece pe spate şi trebuie să mă ridic. Mă reazăm de marginea patului, aprind o lampă. Sub şocul luminii camera dispare, apoi începe încet-încet să se contureze în fragmente şi umbre. Aprind o ţigară. Ochii mi se fixează pe oglinda ce bârfeşte camera: un pat mare, două lămpi, două măsuţe, o femeie fumând în pat, o femeie frumoasă, o femeie senzuală, inteligentă, independentă, care nu-şi complică viaţa cu a altora.

'Te iubesc.'

"Ştiu."


Dedicat celor care trăiesc o eternă şi intensă relaţie de dragoste cu sine.

teoria visarii

Vis s.n– (lat. Visum) Activitate psihica nedirijata care se manifesta in somn, mai ales in stadiile mai putin profunde, si a carei amintire se pastreaza uneori dupa trezire. In vis se pot manifesta diferite procese psihice: reprezentari (in special vizuale dar si auditive, chinestezice etc.), emotii, forme de gandire si de limbaj.

fig. - Inchipuire, imaginatie,irealitate, meditatie, visare, aspiratie de nerealizat, iluzie desarta, dorinta arzatoare, nazuinta.

Oare cum incepe visul? La fel de simplu si tacut ca zborul unei pasari monocrome pe cerul plin de zgomot alb al unei minti nelinistite?

PS: "Viseaza androizii oi electrice?" Philip K. Dick

knock knock... who is it?

Nimic mai intimidant si nimic mai captivant decat misterul unei usi inchise. Parte cale de comunicare si parte zid de lemn, usa in sine este mai putin un obstacol, ci mai mult un avertisment: "Deschide-ma sau nu, oricum vor fi consecinte."

Iata de ce chiar si tu, macar o data in viata, ai ascultat cu infrigurare zgomotele si vocile din spatele unei usi, incercand poate chiar sa arunci si cateva priviri prin gaura cheii.

Si parca intreaga forta a usii sta in acea bucata de metal numita clanta. Inainte sa deschida o usa, omul simte nevoia sa-si indrepte intreaga atentie unui maner de metal: il priveste, il asculta, il atinge incercand parca sa-i afle intentiile. Apoi urmeaza ritualul manevrarii clantei: in functie de cum o apasa, trimite dincolo de usa un mesaj mai mult sau mai putin discret despre intentiile sale.

Evident, nu usile sau camerele in care conduc ne intereseaza, ci oamenii pe care ii gasim sau nu acolo. De aici si dilema metodelor de abordare: sa stii cand sa vrei sa intri, sa alegi cand sa bati si cand sa intri neinvitat, sa simti cand sa le inchizi in urma ta sau cand sa le lasi intredeschise.

Mai sunt multe de spus pe aceasta tema. Cine are chef sa continue este invitatul meu, subiectul a fost abia... deschis.

Cine este?

Deasupra norilor

Frumoasa incertitudine

Festina lente

De la punctul A la punctul fara de intoarcere

Am adormit pe drum. Drumul insa si-a continuat cursul, a serpuit printre vai si dealuri, s-a ascuns dupa orase si paduri, si m-a trecut fara ezitare de punctul destinatie. Normal, imi zic, rostul drumului este sa continue la nesfarsit.

Nu iubesc explorarea. Decat sa plec in zari odata cu soarele, prefer sa beau o cafea odata cu inceputul unei conversatii. Orizonturile umane mi se par infinit mai interesante.

Cu toate acestea uneori trebuie sa te autodescoperi, ca un orb care verifica din cand in cand cu batul zidurile casei ca sa vada daca sunt la locul lor. Si paradoxal, ca sa te descoperi pe sine trebuie sa te scoti din context, sa maresti contrastul intre cine esti si mediul in care traiesti.

Asa ca nu-mi pare rau ca m-am pierdut. Voi profita de ocazie, imi voi pune picioarele la bataie si voi acoperi cu urmele mele pamantul pana cand voi gasi, probabil cazut si ascuns prin iarba, un semn ce si-a pierdut demult sensul: >> Drum bun inapoi in realitate! >>

Nonsense of gravity

"The laws of gravity cannot be held responsible for people falling in love."
Albert Einstein

In doi oamenii sfideaza gravitatea: se acordeaza pe frecvente necunoscute chiar si lor, vibreaza impreuna si intra in rezonanta, emana fericirea precum frunze sub soare. Chiar daca stau intinsi, lipiti de pamant ca intotdeauna, gravitatea le este straina, fiindca plutesc printr-un simplu zambet schitat din coltul buzelor.

The laws of gravity cannot be held responsible for people falling out of love. And this is the nonsense of gravity.

XXXVI

"A fost o aşteptare nesfârşit de lungă. Nici nu mai ştiu câte ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim şi universal, străin de sentimentele şi destinele noastre, indiferent faţă de începutul sau sfarşitul unei iubiri, nepăsător la aşteptare şi moarte. Din timpul meu însă trecuse o cantitate imensă şi complicată , plină de plecări şi întoarceri, uneori ca un fluviu întunecat şi plin de furie, alteori ca o mare nebănuit de calmă, încremenită şi veşnică... ...Parcă traiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul langă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-se la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scena destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise! Era adevarat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tăcut şi de neatins... Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce facea ea în acele intervale. Ma gândeam că poate în acele momente chipul ei era altul, că surâdea poate altuia şi că toată această poveste cu coridoarele era doar o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe aceasta fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de marigni a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăim. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu imi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, veselie şi frivolitate. Şi se intampla ca uneori, când eu ajungeam la unele din ferestrele mele, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se intampla însă ca uneori ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o vad în depărtare surâzând sau dansând , fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi singuratic."

Ernesto Sabato - "Tunelul"

Concluziile se vor trage de catre fiecare. Un singur sfat, treci peste bruma de poveste si citeste printre randuri. Atat. Love openly.

Sa mergi cu viteza luminii

Oare ce simte un melc pe autostrada? Vede oare agitatia din jur, simte cum in acel microunivers el este aproape o constanta, sau simturile lui milimetrice il fac sensibil la frecvente total necunoscute noua?

Lumina este orbitoare, zgomotul infernal, aerul pierdut printre noxe, asfaltul aproape lichefiat de vibratii, iar melcul nostru... este destinat uneia din miile de roti incinse care pe acest drum nu sunt altceva decat soarta.

In masina care il striveste cu o viteza infernala, pe bancheta din spate, sta un copil. Cu mainile rezemate de portiera, copilul se uita pe geam: nu vede traficul, nu vede copacii de pe marginea drumului care se perinda prin fata ochilor precum cadrele sacadate ale unei pelicule de film, ci observa rasaritul soarelui la orizont.

Precum un melc lenes, soarele se ridica lasand in urma dare portocalii. Surprins parca intr-un act intim de primele raze de lumina, vantul se agita brusc si urneste din loc norii uitati pe cer de ultima ploaie. Asa se face ca unii nori danseaza in cercuri misterioase, in timp ce altii se scurg incet printre pietre, hranind radacinile lantului trofic.

Pe pamantul umed, langa un arbore ce sapa prin pamant de 30 de ani dupa apa, un melc si-a lasat urmele in graba...

Ce inseamna sa mergi cu viteza luminii?

Inseamna sa intelegi ca linistea sufleteasca dupa care tanjesti nu poate fi decat ochiul furtunii vietii tale.

Prin tunelul oranj

Cu spaimantatoare viteza-am trecut
prin tunelul oranj
cu spaimantatoare viteza,
cand m-am trezit eram chiar pe camp
cazut de cal.
M-am bucurat de ganganii,
de maini m-am bucurat si de picioare,
de cerul albastru si mare,
iar nu oranj.
Ah, tu, tunel!
Ce glont ai tras prin tine?
Si inspre cine-ai tras?
Si inspre cine?

de Nichita Stanescu
(fragment)

RGB

Minunea orasului este ca din compotul de culori, zgomote si mirosuri cu care te agreseaza zilnic, reuseste uneori sa-ti ofere si ceva ce merita trait.

Parca simt si acum vantul si rosul ce curgeau ca sangele pe strazile pustii, parca soarele si iarba moale ma alinta inca pe maini, iar albastrul... albastrul imi aduce aminte ca poti gasi liniste chiar si inainte de cea mai intunecata noapte.

Sa traiesti!

CoNtRaSt

Simt chemarea

Sa merg prin ploaie in haine calduroase si sa-i simt lacrimile reci pe fata.

Sa beau nectar de piersici cu gheata in compania unei cafele tari, negre si aburinde.

Sa-mi las fata nerasa dar sa-mi curat zilnic sufletul.

Sa fiu rece ziua si sa spun o vorba calda unui prieten in noapte.

Sa nu mananc si sa hranesc pe altii.

Sa o las sa ma uite dar sa nu o uit.

Sa uimesc cand lumea se asteapta sa fiu previzibil.

Sa ma mint ca fara adevar nu poate fi iubire adevarata.

Sa nu vad dar sa nu uit.

Sa gust contrastul dintre alb si negru.

Copii la indigo

Unicitatea conjuncturala, liberul arbitru, principiul incertitudinii, lectiile istoriei, nimic nu poate opri miracolul omenesc al copiei la indigo.

Bine? Rau? Cum spune judecatorul din banc, raspunsul este "Da".

Noapte buna, azi vom dormi aproape la fel.

Minciuni adevarate

"Esti frumoasa!", cand te uiti doar la chipul ei si incerci sa nu ii vezi mandria.

"Te cred!", cand nu crezi nici in tine insuti.

"Nu te pot ierta", cand esti prea slab(a).

"Imi este dor de tine", cand nu il stii decat pe el.

"Te voi astepta", cand inca mai crezi ca se va mai intoarce.

"Nu stiu", cand frica te-a paralizat pe dinauntru.

"Te-am uitat", cand iti repeti in fiecare zi aceste cuvinte ca nu cumva sa uiti.

"Sunt un om normal", cand n-ai vazut in viata ta unul.

"Imi plac mustele", cand le privesti in lumina potrivita.

Doar muguri si ramuri

Intrebare: Exista Dumnezeu?

Raspuns: Nu stiu daca exist.

Rosu rece si alb aprins

Am ajuns acasa cand oboseala reusise din nou sa se insinueze din muschi in cuvinte. De aceasta data insa ma adusese unde doream.

Am dat drumul apei fierbinti si am astupat gura cazii cu o batista. Apoi am mers si am scris o foaie de blog, am urmarit cateva stiri, am turnat un pahar de vin rosu rece si m-am intors cand baia era aproape plina si fierbinte cat sa poti intra in ea.

Aburii au inceput sa umple camera si sa planga pe oglinda. Apa aprinsa mi-a deschis porii si ochii, tragand cu sete din mine oboseala. Am inchis robinetul. Este aproape liniste, cu exceptia unor usoare soapte de picaturi ce reusesc sa treaca prin batista si sa fuga in pamant.

Intind mana spre paharul de rosu rece. Stiu ca rosul se bea la temperatura camerei, dar dupa cum stii, temperatura potrivita nu este decat o chestiune de moment. Aburii se aduna frenetic si se sacrifica pentru a incalzi paharul. Din cand in cand o picatura moarta de condens cade de pe marginea de sticla si-mi loveste pieptul cu un zgomot puternic pe care numai pielea mea calda il simte.

Sorb cateva picaturi aproape dulci de vin. Gust de viata. Apa fierbinte continua sa treaca grabite prin batista, in timp ce broboanele reci de pe sticla paharului se aduna molcolm, ca niste batrani la o partida de table in Cismigiu.

In seara asta nimic nu este ceea ce pare. Albul menit sa racoreasca acum arde, rosul menit sa incalzeasca racoreste. Timpul curge printr-o batista fina: afara se masoara in secunde, dar aici doar in picaturi de alb si de rosu care spala trupul pe dinafara si pe dinauntru.

Imi scufund usor capul in apa. Ascult. Inima imi bate ritmic, puternica, hotarata, fara pic de ezitare sau oboseala. Ce bine ca e treaba ei sa impinga sangele, si nu a creierului.

Am stat destul. Ma ridic, dau drumul la apa, ma spal pe cap, ma sterg si ma imbrac. Trupul imi este alb aprins si inima rosie si rece. Va veni insa momentul cand amandoua vor avea temperatura potrivita.

Inchid usile in urma mea si plec spre slujba de Inviere.

Lumina

Norii se aduna deasupra ta inalti si grei de intelesuri ca tavanul unei catedrale. Vantul nu mai bate, a terminat de tesut pereti de aer printre muntii-coloane de piatra. Linistea este amplificata de apa nemiscata si reduce la tacere indoiala.

Universul s-a intunecat ca sa-ti arate mai bine Lumina.

Poti sa mai crezi in simplele coincidente?

Pisica defecta

Sunt o pisica. Imi place sa fiu alintata, stiu sa torc si sa dau tacticos din coada. Daca stii cum sa ma mangai ma voi intoarce la tine in fiecare seara.

Nu fac nici un zgomot cand intru in camera ta. Apar ca si cum asa este firesc, ma asez pe o perna, te privesc in treacat, apoi inchid usor ochii si dau din coada ca si cum stau langa un prieten vechi.

Normal ca nu crezi in mine. De ce ai face-o, cand lumea e plina de minciuni? Dar te complaci in aceasta situatie, iti place compania mea, o combinatie reconfortanta de liniste si placere. Incepi sa-mi acorzi incredere, sa tii la mine. "E o pisica fara inima... dar eu m-am atasat de ea, mi-a intrat pe sub piele..."

Intr-o seara nu voi veni. Nu pentru ca nu voi dori, ci pur si simplu pentru ca nu voi putea. Eu pisica perfecta, micuta gheisa in care incepusei sa crezi, nu voi aparea sa-ti mangai mainile. Va fi un act de tradare peste care nu vei putea trece, pentru ca, vezi tu, sunt un animal in care nu trebuia sa ai incredere inca de la inceput.

Sunt o pisica defecta. Stiu sa seduc si sa insel cum nici o alta pisica nu poate, dar am inima de caine, iubesc pana la moarte. Intr-o seara, dupa o lunga plimbare in care am luptat cu frica, am decis sa-ti spun adevarul. Incercand sa-mi gasesc curajul de a-ti spune ca te iubesc, m-am urcat langa o fereastra si te-am cautat printre perdele. Ti-am vazut mainile agitate si buzele tremurand cuvinte ce nu credeam ca poti rosti: te-am ascultat cum ma izgoneai, fara sa pot spune nimic.

Am plecat departe. Destul de departe cat lacrimile pierdute sa se usuce fara ca cineva sa le poata urmari pana la mine.
Pisicile nu iubesc, ai uitat?!

Dragostea ca un desen

Primele linii sunt prima intalnire. Sub semnul lor va creste restul.

Primele intalniri sunt primele forme. Contureaza un desen reusit sau o greseala care va fi mototolita si apoi aruncata.

Primele hasuri sunt primele emotii. Incep sa adauge adancime relatiei.

Primele sentimente sunt primele umbre. Vine un moment in care le lasi sa creasca ca niste frunze din liniile timide, in speranta ca volumele si luminile pe care le vor releva sunt cu adevarat ceea ce speri.

Detaliile sunt saruturile. Aproape ca poti sa-i simti pulsul inimii sub piele.

Soaptele in ureche sunt reflexiile din ochi. Lumina pare ca tresare pentru o secunda sub pleoapele din carbune si hartie, la fel cum urechea a vibrat dupa vocea ei.

Textura hartiei este ca o relatie imperfecta. Iti aminteste de farmecul inexplicabil al greselii.

Iubirea este desenul neterminat. Simti o nevoie irezistibila sa-l tii in mana, sa-i adaugi detaliu dupa detaliu, si sa-l admiri crescand, hranindu-se din sufletul tau.

Liniile gresite sunt precum certurile. Te musca, te consuma, si uneori pentru a le putea sterge sacrifici bucatele din desen, pe care cu greu (sau poate niciodata) le vei putea desena mai bine.

Regretele sunt acele de carbune ramase pe maini, bucatele date din tine care nici macar nu au ajuns pe hartie.

Semnatura este despartirea.

Vis de seara

mersic lui Codrutz Bratosin pt poza...

Printe pereti si geamuri se scufunda,
Se stinge, pana cu pana arzanda,
Aripa de flacari din amurg.

Orasul, valurit de umbre si tacere,
Omul, tacut, din umbra, vor sa spere.
Pacatele nu se mai scurg.

Visele de noapte nu apar inca.
Le soarbe fumul in burta lui adanca.
Credinta si speranta fug.

Nori grei de lacrimi, praf si miere,
Nori rosii de sange si durere,
Nori pacatosi in rauri curg.

Pacatele ne musca, si-n lumea golita
De inocenta, cu lacrimi de ura cumplita,
Ne inecam pe rug.

Parfumul nespalat de oameni dobitoci
Ce fura, se omoara, se scuipa ca-ntre porci,
Potop se-abate in amurg.

Ploua din noi ca dintr-un uragan
De flacari si sudoare, ce-ntr-un imens morman
Ne bate ca pe-un fulg..

Coffee black and egg white

Cat de potrivita culoarea cafelei.
Identica cu pupila pe care stie cu atata maiestrie sa o deschida.

No comment

Cinci secunde

sau Cum se taie portocala...








Am uitat sa ma trezesc. Nu sa ma scol din pat sau sa vad lumea asa cum este, ci sa ma trezesc, sa traiesc momentul din fiecare dimineata in care ochii se deschid doar un milimetru si zgomotele incep sa se auda de departe.

Este clipa de lene suprema a mintii. Cinci minute le percepi ca 5 secunde. Inca nu stii cine esti, pe cine iubesti, ce vei face ziua asta. Imaginea de sine este inca neclara, si asa si trebuie sa fie, pentru ca in noaptea care tocmai a trecut, mintea ta a fost ocupata. A sters cu grija bucatele din tine si apoi a desenat altele noi. Un mic retus cerut de ziua care tocmai a trecut. Un mic retus care, trecut neobservat alaturi de multe altele, va reusi sa te schimbe fara voia ta.

Mi-a scapat un zambet. M-am trezit de mai bine de 8000 de ori si totusi era cat pe ce sa uit...

Cum te-ai trezit azi dimineatza?

Despre buze şi sprâncene

Imi place să urmăresc feţele oamenilor. Uneori nici nu-i ascult. Le observ doar arcuirile sprâncenelor, numărul de clipiri la 10 secunde, felul cum li se contractă buzele, uşoarea încordare a nărilor, şi cel mai important, ochii.

Faţa unui om care nu zice nimic spune multe, dar faţa unui om care nu ştie că este privit spune totul. Pielea şi muşchii nu mai au scopul unei armuri, iar gândurile le folosesc drept corzi vocale. Este o schimbare atat de puternică încat, privind o fotografie facută la momentul potrivit, ai impresia că citeşti, printre pori şi gene, un jurnal intim.

Multă vreme am fost pasionat de ochi, dar de curând am descoperit buzele. Sunt mult mai uşor de observat şi... mult mai greu de controlat. Aş putea spune ca pe mulţi "îi iau buzele pe dinainte"...

Data viitoare cănd ai o conversaţie interesantă, lasă-ţi şi ochii să asculte, vei afla cu siguranţă mai mult. Şi poate ar fi bine să-ţi asculţi şi propriul chip, pentru că daca nu-l asculţi tu, mai mult ca sigur ca o va face altcineva.

Ah, era să uit. Si faţa poate să mintă.

Sfinţi şi Soldaţi

Tai portocala. Desfaci coaja si o asezi pe farfurie. Si in timp ce te desfati cu savoarea fructului, undeva langa tine, aproape, emanand un parfum unic si totodata atat de familiar, sta coaja de portocala. Fara ea experienta fructului nu ar fi (aceeasi).

Ce are omul nevoie ca sa fie fericit? Mai mult decat arta, dragoste, placere si adevar, ce mai are nevoie? Hai zambeste, ai mirosit deja cuvantul. Are nevoie de durere.

"Ce-i nou, rar e adevarat, ce-i adevarat, rar e nou" (Cristoph Lichtenberg). Si putine sunt mai adevarate ca durerea. Lucrul de care fugim cu totii este in fapt pentru noi etalonul realitatii.

Arta este adeseori produsul efervescent dintre talent si suferinta. Razboaiele mananca oameni dar hranesc prietenii si iubiri pentru o viata intreaga. Un om ucis in chinuri poate naste o religie.

Data viitoare cand vei manca o portocala, infige-ti usor dintii in coaja. Lasa-i acidul sa-ti muste buzele si adu-ti aminte ca scopul cojii este sa prezerve fructul, asa cum durerea are scopul de a te tine pe tine in viata.

Acum ceva timp i-am spus unei bune prietene ca "oamenii au nevoie de drama in viata, altfel totul ar fi plictisor de bine." Si nu am vrea sa ne plictisim, nu-i asa? Ar insemna sa nu mai simtim ca suntem in viata... sa nu fim nici sfinti, nici soldati.


Doar din pura nesimtire
Imi doresc sa fiu nebun:
Sa nu stiu ce este traiul,
Sa iubesc totu-mprejur,
Sa ma joc intruna-n tihna
Cu o bila din lemn ud,
Sa fac poezii de viata
Admirand un corp din lut,
Sa dorm ziua sub o floare,
Cu-n somn dulce, fara griji,
Sa plang noaptea dupa soare,
Acuzand un hoţ din pluş.
S-ajung sus, pana la becuri,
Sa le sting cu-n cioc de cuc.
Sa imi tin degetu-n gura
Ca un dulce bebelus,
Sa mananc dupa dieta:
Biscuiti si suc de mere.
Sa pierd dinti in loc de lacrimi,
Unde-au fost sa-mi creasca spini:
Spini taiosi de trandafir,
Sa ma pot musca de buze,
Sa gust sange de nebun,
Si uimit apoi sa spun:
"Ce sărat este în gură,
Dar ce dulce e în vână!”


Loc de pus pozele pt profile