Omul Bun şi rodul rău

motto: It's hard to know what is right, but once you know what is right, it's hard not to do it.

Omul Bun te ascultă cu ochii mari de parcă te aude cu pupilele şi îşi opreşte instinctiv respiraţia atunci când tragi aer în piept de parcă ţi-ar folosi aerul. Singurul scop care i-a fost predat - pentru că omul Bun s-a născut la şcoală - cum ziceam singurul scop care i-a fost predat este acela de a-i ajuta pe Ceilalţi. Singura lui bucurie este să se simtă apreciat şi, conform unui bun sofism, să se simtă util. Scopul lui în viaţă este aşadar să fie Bun, să fie Bun aşa cum i-a fost repetat şi cum a învăţat pe de rost de la nişte oameni care ştiu "mai Bine". Omul Bun crede cu ardoare în Bine.

Cum spuneam, omul Bun te aude, iar tu, minte visătoare, spui că ai vrea să îţi alinţi simţurile cu un fir de trandafir. Ce face subiectul nostru? Probabil ai ghicit, dă fuga în grădină, rupe primul fir înflorit de trandafir pe care îl găseşte, şi fuge înapoi la tine cu misiunea îndeplinită. Întâmplător era şi singurul fir rămas în grădină, sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi. Respirând greu dar bucuros şi impacientat, ajunge la tine şi-ţi oferă rodul Bunătăţii lui. Tu mulţumeşti politicos cu un zâmbet nehotărât şi admiri floarea, de la petalele parfumate la tulpina sfâşiată. Ţi-ai dorit alintul unei senzaţii şi ai primit palma unei morţi inutile, frumos împachtată ce-i drept.

Omul Bun, o întrupare tare patetică a fiinţei umane, este motivul pentru care ceilalţi au inventat expresia "Pentru că aşa e Bine" şi au lipit-o cu meticulozitate pe toate regulile menite să descrie Binele.

Bine măcar că omul Bun va ajunge în Rai, sau cel puţin are mai multe şanse. Rău că omul Bun nu gândeşte destul de departe şi rodul său este adeseori frumos la coajă dar acru la gust. Asta este, nici măcar toate roadele lui Dumnezeu nu sunt coapte la minte.

Dacă vreun om Bun citeşte aceste rânduri, şi o va face pentru că sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi, am o urare pentru el:
Să fii puţin mai neBun!

Prietenii domnului Paradis - Ep. I

Episodul 1 - Orice va fi, nu mă uita

The leaves of memory seemed to make a mournful rustling
in the dark. Henry Wadsworth Longfellow

Dimineaţa, după răsărit, la marginea străzii, în faţa casei cu numărul 51, un domn îşi aprinde ţigara. Câteva secunde mai târziu o ială tresare sub imboldul cheii, uşa casei se deschide, şi o tânăra iese grăbită spre trăsura ce se opreşte deja la colţ. Domnul îşi drege glasul.

“ Doamnă Tronaiu! se aude din urmă vocea fumătorului. “ Am un mesaj pentru dumneavoastră. Femeia, la auzul glasului străin tresare şi grăbeşte pasul. “ Doamnă, mesajul este de la Dominic.

‘ Cine sunteţi, domnule?! reproşează într-o notă gravă vocea subţire şi delicată a femeii în timp ce picioarele i se înfig în pământ şi pliurile rochiei se rotesc şi se strâng în jurul gleznelor ca o armură de mătase.

“ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al domnului Dominic Tronaiu, spune străinul rânjind, apoi trage cu nesaţ din ţigara aromată.

‘ Dominic... ce truc ieftin mai este şi acesta? Sunteţi un mincinos.

“Doamnă, aprecierile dumneavoastră mă interesează prea puţin. Eu am de livrat un mesaj: Dominic doreşte să îşi ia rămas bun de la dumneavoastră. Vă iubeşte foarte mult şi speră să fiţi fericită.

‘ Atât?

“ Atât.

Tânăra, simţind-şi gleznele moi, aruncă o privire disperată către ferestrele casei, dar nu vede nimc altceva decât perdelele trase. Pliurile rochiei se urnesc brusc intr-o mişcare opusă celei de mai devreme şi cu un ultim val de energie paşii doamnei o poartă la scara trăsurii. Vizitiul deschide uşa, îşi pofteşte înăuntru pasagera cu un gest galant, apoi se urcă la rândul său şi struneşte caii. Copitele încep să bată ritmic în piatra străzii ...1... 2 …3 …4 …5 …6 …

“La semnalul meu te vei trezi. În urmatoarele cateva momente vei deschide ochii şi îţi vei aminti conversaţia aşa cum tocmai ai purtat-o.

Doctorul bate din palme. Bătrâna de pe patul de spital deschide ochii.
“Bine te-am regăsit, Luvia. Cum te simţi?

Pacienta se uită zâmbitoare către doctor.
‘Dominic?
“Luvia, te-ai desparţit de Dominic în tinereţe... nu-ţi aminteşti?
‘Domnule doctor, Dominic vine azi să mă vadă? L-am rugat în bilet să vină…

Doctorul se ridică, notează câteva cuvinte tremurate pe fişa pacientei, apoi iese împiedicat din cameră. Descoperă culoarul gol, animat doar de zgomotul ceasului ce bate ora fixă. După mai bine de 20 de ani de secetă ochii i se umplu de lacrimi ca nişte oaze lângă pielea uscată de vârstă şi regrete. Se grăbeşte către scări.

‘ Domnule doctor Tronaiu. Am un mesaj pentru dumneavostră.

Lacrimile şi doctorul îngheaţă. Se întoarce încet către colţul dinspre care auzise cuvintele: din semiumbră, un pacient în scaun cu rotile îl fixează cu privirea.

“ Cine sunteţi, domnule?! întreabă revoltat doctorul.

Bătrânul schiţează un zâmbet şi un început de cuvânt, dar tusea îl obligă să tragă de câteva ori oxigen prin masca aflată la îndemână.
‘ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al doamnei Luvia Tronaiu.

“ Ce… glumă proastă mai e şi asta?

‘ Domnule Tronaiu, vă asigur că nu este o glumă. Eu am un mesaj pentru dumneavoastră, şi intenţionez să-l transmit, oricât de neverosimil va părea: peste puţin timp veţi fi prins într-un incendiu. Pompierii vor ajunge prea târziu la apartamentul dumneavostră. Luvia doreşte să vă transmită că vă iubeşte.

Bătrânul se încovoiază sub o nouă tuse convulsivă în timp ce doctorul aleargă către ieşirea din spital. Fiecare pas îl duce mai aproape...1... 2... 3... 4... 5... 6

Se trezeşte în sudoare, a mai trecut un coşmar. Abia a răsărit soarele, dar trăsurile încep să se audă pe străzi. Luvia a fugit din nou, pe noptieră găseşte verigheta abandonată pe o bucată de hârtie mâzgălită probabil cu regrete. În cameră arde încă ultima lumânare aprinsă aseară de ea în timp ce-şi completa jurnalul. Se ridică să bea un pahar cu apă şi să înghită câteva pastile. Deschide uşor fereastra şi priveşte câteva momente printre perdele. Şi-ar dori şi o ţigară, una subţire şi aromată, de foi tari, asa cum pare că fumează domnul din stradă. Zâmbeşte: fumul ţigării se ridică molcolm pe lângă străin, ca o aripă fantomatică.

Se întoarce în pat. În timp ce pleoapele şi urechile i se închid ermetic sub greutatea sedativului, un singur regret îl face să ofteze: ‘Ce ironie, nici nu ştie că o iubesc... chiar şi acum când fuge de mine. Oare de câte ori i-am spus ieri? O dată... de două ori... de trei ori... ce familiară numărătoare... un adevărat deja-vu... deja-vu... şi coşmarul se derulează instantaneu în mintea lui pe jumătate adormită, eliberând brutal adrenalină.

Inima, luptând sedativul, îi bate în piept mai puternic decât pumnii care lovesc disperaţi uşa casei. Dormitorul este plin de fum, biroul arde. Vântul de furtună a deschis larg fereastra şi a doborât lumânarea peste cărţi şi peste corespondenţă. Tuşind puternic, Dominic se ridică, udă flăcările cu puţina apă aflată la îndemână, apoi le sufocă folosind una dintre pături.

Hârtii pe jumătate arse zboară prin cameră în timp ce pumnii şi vocea de dincolo de uşă îşi pierd treptat din voinţă. El se îndreaptă căte hol, încă dezorientat de fum şi somnifere. În faţa sa, un fragment de scrisoare se opreşte pe podea precum o frunză ofilită. Un singur rând, rămas încă lizibil pe bucata de hârtie, îşi face loc către privirea bărbatului înainte de a deschide uşa. În prag, pumnii Luviei sunt la fel de roşii ca sângele umplut brusc de gelozie al soţului său.

“ Luvia, cine este acest... Alois Alzheimer?!

Kitschuri şi clişee

Analogia

motto:
Though analogy is often misleading, it is the least misleading thing we have.
Samuel Butler

Analogia este o asemănare (parţială) între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. O bună analogie pentru această noţiune ar fi potrivire.

Cu ce aş putea asemăna albastrul cerului sau galbenul florilor din acel câmp? Unde în mintea ta aş putea găsi oare o amintire destul de intensă şi de bine conturată pentru a-mi putea transmite trăirile pe care cuvintele cu sensul lor absolut sunt doar cârje?

Analogia, în forma ei brută, este cea mai simplă formă de credinţă. Se bazează pe faptul că tu şi eu avem un set de experienţe comune, similare, şi că putem folosi acest fapt pentru a emula trăirile celuilalt.

Scriu "te iubesc" şi mintea ta este deja la lucru, construind scenarii cu toate situaţiile posibile din propria experienţă care par relevante cuvintelor mele.

Iubirea este o analogie. Fericirea este o analogie. Teama, curiozitatea, sărutul, moartea, spirala, memoria. Scopul este o analogie. Scopul, cuvântul care ne sperie cel mai tare întrucât el este motivul pentru care ne trezim dimineaţa, pe care îl trăim, şi pe care nu-l putem potrivi.

Cerul era albastru, florile erau galbene, dar erau un astfel de albastru şi un astfel de galben încât să înţeleg că iubesc.

Dedicat celor destul de naivi să citească şi destul de maturi să potrivească.

Cu ochii larg închişi

'Deschide ochii... deschide ochii... deschide ochii...'

Astăzi, după amiază, pe stradă, mi-am adus aminte accidental de plăcerea de a merge prin soare cu ochii descoperiţi şi totodată pe jumătate închişi: vârfurile genelor strălucesc multicolor precum începuturi de curcubeu şi tot peisajul capătă o tonalitate caldă şi o mişcare încetinită, rupte parcă din visul colorat al unui nebun grădinar din Eden.

"Unde mergem... mai exact?"
'La sfârşitul curcubeului.'

Dintotdeauna numele cuvântului "curcubeu" mi-a displăcut. Sunetele nu reflectă fenomenul, îi dau o notă copilăroasă şi uşor ridicolă. Aş fi preferat, spre exemplu, 'melanj': un nume cu început misterios, care porneşte ascuns în baza gâtului, îşi dezvăluie adevăratul potenţial odată cu deschiderea buzelor şi se înalţă sub impulsul limbii până în cerul gurii, umplând pieptul de sunete unice, viu colorate. Vârful boltei susţinut de o vocală se coboară lin şi natural într-un misterios sfârşit consonantic: deşi a fost rostit, cuvântul pare a se termina mai târziu, altundeva... în vârful unei spirale.

Şi moartea nu va avea stăpânire...

Prime

Hmm, short story shorter:

Acum mulţi ani, nu mai ştiu câţi, într-o staţie de tramvai de langă Bucur Obor: vară, cald, agitaţie. Mă gândeam fix la nimic şi mă uitam fix la gardul ce mă despărţea de şosea. Probabil plictisit de nenumărat zăbrele, am ridicat privirea: fix pe un autobuz plin până
la refuz, fix pe ochii unei fete, care se uita fix la mine, zâmbind.

3 secunde. Am zâmbit incontrolabil. A fost pentru prima oară când am savurat momentul şi nu am pierdut timpul regretând posibilităţi.

Autobuzul a trecut, tramvaiul a venit, zâmbetul revine o data pe an. Unele momente nu pier, sunt indivizibile şi imposibil de măcinat.

Cred că am cunoscut-o doi ani mai târziu, dar nu voi şti niciodată sigur, nu am întrebat-o şi nu mi-a mai zâmbit la fel.

Coji de gheaţă

spirits
flourish in life's winter
as well

Click şi haiku.

Despărţirea

motto: "I'm so fine, I could just fuck Myself."

Oboseala m-a împins înapoi în patul ei. Am căzut precum o pernă printre cearceafuri, am respirat de cateva ori cu ochii închişi şi genele tremurânde, apoi am adormit cu gândul la parfumul pe care-l lăsase fără voie printre pliurile de mătase.

Te-ai trezit când ţi-am mângâiat părul. Am răsucit o buclă, am adus-o mai aproape şi m-am alintat cu mirosul de lavandă pe care-l iubesc atât de mult. "Te-ai intors", spun zâmbind. Ce bine. "Am crezut că te-am pierdut, ştii?". Imi arunc braţele în jurul tău într-un gest de posesiune materială. Închid ochii într-un efort de a le opri, dar lacrimile erau demult acolo, aşteptând răbdatoare primul moment de slăbiciune: se prelungesc deja pe faţă, apoi cad, una câte una, pe sânii tăi goi, asemeni unor sărutări calde care cer iertare.

Cu mâinile tremurânde îi caut căldura trupului: îmi alin durerea cu pielea ei fină, îmi curm setea cu lacrimile ei sărate. 'Imi plăcea, ştii?', era un bărbat tînar, drăguţ, bun, ne-am fi iubit, am fi trăit...

Mă doare când imi spui aşa ceva. Simt un fior rece pe spate şi trebuie să mă ridic. Mă reazăm de marginea patului, aprind o lampă. Sub şocul luminii camera dispare, apoi începe încet-încet să se contureze în fragmente şi umbre. Aprind o ţigară. Ochii mi se fixează pe oglinda ce bârfeşte camera: un pat mare, două lămpi, două măsuţe, o femeie fumând în pat, o femeie frumoasă, o femeie senzuală, inteligentă, independentă, care nu-şi complică viaţa cu a altora.

'Te iubesc.'

"Ştiu."


Dedicat celor care trăiesc o eternă şi intensă relaţie de dragoste cu sine.

teoria visarii

Vis s.n– (lat. Visum) Activitate psihica nedirijata care se manifesta in somn, mai ales in stadiile mai putin profunde, si a carei amintire se pastreaza uneori dupa trezire. In vis se pot manifesta diferite procese psihice: reprezentari (in special vizuale dar si auditive, chinestezice etc.), emotii, forme de gandire si de limbaj.

fig. - Inchipuire, imaginatie,irealitate, meditatie, visare, aspiratie de nerealizat, iluzie desarta, dorinta arzatoare, nazuinta.

Oare cum incepe visul? La fel de simplu si tacut ca zborul unei pasari monocrome pe cerul plin de zgomot alb al unei minti nelinistite?

PS: "Viseaza androizii oi electrice?" Philip K. Dick

knock knock... who is it?

Nimic mai intimidant si nimic mai captivant decat misterul unei usi inchise. Parte cale de comunicare si parte zid de lemn, usa in sine este mai putin un obstacol, ci mai mult un avertisment: "Deschide-ma sau nu, oricum vor fi consecinte."

Iata de ce chiar si tu, macar o data in viata, ai ascultat cu infrigurare zgomotele si vocile din spatele unei usi, incercand poate chiar sa arunci si cateva priviri prin gaura cheii.

Si parca intreaga forta a usii sta in acea bucata de metal numita clanta. Inainte sa deschida o usa, omul simte nevoia sa-si indrepte intreaga atentie unui maner de metal: il priveste, il asculta, il atinge incercand parca sa-i afle intentiile. Apoi urmeaza ritualul manevrarii clantei: in functie de cum o apasa, trimite dincolo de usa un mesaj mai mult sau mai putin discret despre intentiile sale.

Evident, nu usile sau camerele in care conduc ne intereseaza, ci oamenii pe care ii gasim sau nu acolo. De aici si dilema metodelor de abordare: sa stii cand sa vrei sa intri, sa alegi cand sa bati si cand sa intri neinvitat, sa simti cand sa le inchizi in urma ta sau cand sa le lasi intredeschise.

Mai sunt multe de spus pe aceasta tema. Cine are chef sa continue este invitatul meu, subiectul a fost abia... deschis.

Cine este?

Deasupra norilor

Frumoasa incertitudine

Festina lente

De la punctul A la punctul fara de intoarcere

Am adormit pe drum. Drumul insa si-a continuat cursul, a serpuit printre vai si dealuri, s-a ascuns dupa orase si paduri, si m-a trecut fara ezitare de punctul destinatie. Normal, imi zic, rostul drumului este sa continue la nesfarsit.

Nu iubesc explorarea. Decat sa plec in zari odata cu soarele, prefer sa beau o cafea odata cu inceputul unei conversatii. Orizonturile umane mi se par infinit mai interesante.

Cu toate acestea uneori trebuie sa te autodescoperi, ca un orb care verifica din cand in cand cu batul zidurile casei ca sa vada daca sunt la locul lor. Si paradoxal, ca sa te descoperi pe sine trebuie sa te scoti din context, sa maresti contrastul intre cine esti si mediul in care traiesti.

Asa ca nu-mi pare rau ca m-am pierdut. Voi profita de ocazie, imi voi pune picioarele la bataie si voi acoperi cu urmele mele pamantul pana cand voi gasi, probabil cazut si ascuns prin iarba, un semn ce si-a pierdut demult sensul: >> Drum bun inapoi in realitate! >>

Nonsense of gravity

"The laws of gravity cannot be held responsible for people falling in love."
Albert Einstein

In doi oamenii sfideaza gravitatea: se acordeaza pe frecvente necunoscute chiar si lor, vibreaza impreuna si intra in rezonanta, emana fericirea precum frunze sub soare. Chiar daca stau intinsi, lipiti de pamant ca intotdeauna, gravitatea le este straina, fiindca plutesc printr-un simplu zambet schitat din coltul buzelor.

The laws of gravity cannot be held responsible for people falling out of love. And this is the nonsense of gravity.

XXXVI

"A fost o aşteptare nesfârşit de lungă. Nici nu mai ştiu câte ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim şi universal, străin de sentimentele şi destinele noastre, indiferent faţă de începutul sau sfarşitul unei iubiri, nepăsător la aşteptare şi moarte. Din timpul meu însă trecuse o cantitate imensă şi complicată , plină de plecări şi întoarceri, uneori ca un fluviu întunecat şi plin de furie, alteori ca o mare nebănuit de calmă, încremenită şi veşnică... ...Parcă traiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul langă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-se la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scena destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise! Era adevarat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tăcut şi de neatins... Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce facea ea în acele intervale. Ma gândeam că poate în acele momente chipul ei era altul, că surâdea poate altuia şi că toată această poveste cu coridoarele era doar o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe aceasta fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de marigni a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăim. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu imi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, veselie şi frivolitate. Şi se intampla ca uneori, când eu ajungeam la unele din ferestrele mele, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se intampla însă ca uneori ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o vad în depărtare surâzând sau dansând , fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi singuratic."

Ernesto Sabato - "Tunelul"

Concluziile se vor trage de catre fiecare. Un singur sfat, treci peste bruma de poveste si citeste printre randuri. Atat. Love openly.

Sa mergi cu viteza luminii

Oare ce simte un melc pe autostrada? Vede oare agitatia din jur, simte cum in acel microunivers el este aproape o constanta, sau simturile lui milimetrice il fac sensibil la frecvente total necunoscute noua?

Lumina este orbitoare, zgomotul infernal, aerul pierdut printre noxe, asfaltul aproape lichefiat de vibratii, iar melcul nostru... este destinat uneia din miile de roti incinse care pe acest drum nu sunt altceva decat soarta.

In masina care il striveste cu o viteza infernala, pe bancheta din spate, sta un copil. Cu mainile rezemate de portiera, copilul se uita pe geam: nu vede traficul, nu vede copacii de pe marginea drumului care se perinda prin fata ochilor precum cadrele sacadate ale unei pelicule de film, ci observa rasaritul soarelui la orizont.

Precum un melc lenes, soarele se ridica lasand in urma dare portocalii. Surprins parca intr-un act intim de primele raze de lumina, vantul se agita brusc si urneste din loc norii uitati pe cer de ultima ploaie. Asa se face ca unii nori danseaza in cercuri misterioase, in timp ce altii se scurg incet printre pietre, hranind radacinile lantului trofic.

Pe pamantul umed, langa un arbore ce sapa prin pamant de 30 de ani dupa apa, un melc si-a lasat urmele in graba...

Ce inseamna sa mergi cu viteza luminii?

Inseamna sa intelegi ca linistea sufleteasca dupa care tanjesti nu poate fi decat ochiul furtunii vietii tale.

Prin tunelul oranj

Cu spaimantatoare viteza-am trecut
prin tunelul oranj
cu spaimantatoare viteza,
cand m-am trezit eram chiar pe camp
cazut de cal.
M-am bucurat de ganganii,
de maini m-am bucurat si de picioare,
de cerul albastru si mare,
iar nu oranj.
Ah, tu, tunel!
Ce glont ai tras prin tine?
Si inspre cine-ai tras?
Si inspre cine?

de Nichita Stanescu
(fragment)

RGB

Minunea orasului este ca din compotul de culori, zgomote si mirosuri cu care te agreseaza zilnic, reuseste uneori sa-ti ofere si ceva ce merita trait.

Parca simt si acum vantul si rosul ce curgeau ca sangele pe strazile pustii, parca soarele si iarba moale ma alinta inca pe maini, iar albastrul... albastrul imi aduce aminte ca poti gasi liniste chiar si inainte de cea mai intunecata noapte.

Sa traiesti!

CoNtRaSt

Simt chemarea

Sa merg prin ploaie in haine calduroase si sa-i simt lacrimile reci pe fata.

Sa beau nectar de piersici cu gheata in compania unei cafele tari, negre si aburinde.

Sa-mi las fata nerasa dar sa-mi curat zilnic sufletul.

Sa fiu rece ziua si sa spun o vorba calda unui prieten in noapte.

Sa nu mananc si sa hranesc pe altii.

Sa o las sa ma uite dar sa nu o uit.

Sa uimesc cand lumea se asteapta sa fiu previzibil.

Sa ma mint ca fara adevar nu poate fi iubire adevarata.

Sa nu vad dar sa nu uit.

Sa gust contrastul dintre alb si negru.