XXXVI

"A fost o aşteptare nesfârşit de lungă. Nici nu mai ştiu câte ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim şi universal, străin de sentimentele şi destinele noastre, indiferent faţă de începutul sau sfarşitul unei iubiri, nepăsător la aşteptare şi moarte. Din timpul meu însă trecuse o cantitate imensă şi complicată , plină de plecări şi întoarceri, uneori ca un fluviu întunecat şi plin de furie, alteori ca o mare nebănuit de calmă, încremenită şi veşnică... ...Parcă traiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul langă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-se la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scena destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise.

Ora întâlnirii sosise! Era adevarat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tăcut şi de neatins... Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce facea ea în acele intervale. Ma gândeam că poate în acele momente chipul ei era altul, că surâdea poate altuia şi că toată această poveste cu coridoarele era doar o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă. În aceste părţi transparente ale zidului de piatră eu o zărisem pe aceasta fată şi crezusem că venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea aparţinea în realitate lumii largi, lumii fără de marigni a celor ce nu trăiesc în tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele şi văzuse spectacolul perpetuu al singurătăţii în care trăim. Sau poate o intrigase limbajul mut şi secret al tabloului meu. Şi atunci, în timp ce eu imi străbăteam coridorul fără sfârşit, ea îşi trăia, afară, viaţa ei firească, agitată, ca toţi aceia care nu trăiesc în tunele; această viaţă curioasă şi absurdă în care există baluri, petreceri, veselie şi frivolitate. Şi se intampla ca uneori, când eu ajungeam la unele din ferestrele mele, ea să se afle acolo, aşteptându-mă mută şi neliniştită. Se intampla însă ca uneori ea să nu ajungă acolo sau să uite de sărmana mea fiinţă zidită-n tunel şi în astfel de situaţii eu să-mi lipesc obrazul de sticlă şi s-o vad în depărtare surâzând sau dansând , fără să-i pese de mine, sau, şi mai rău, să n-o văd deloc şi să-mi închipui că se află în locuri inaccesibile sau murdare. Şi atunci simţeam că destinul meu era infinit mai trist şi singuratic."

Ernesto Sabato - "Tunelul"

Concluziile se vor trage de catre fiecare. Un singur sfat, treci peste bruma de poveste si citeste printre randuri. Atat. Love openly.