despre dragostea de catzel

O sa-mi plec fruntea smerit si-am sa ma limitez la un subiect adiacent.
Anume despre cei care o ofera.

Fie ei patrupezi, fie bipezi.

Oricate picioare ar avea, sunt fiinte deosebite. Si mi se pare ca exista in ei un fel de materie aleasa, scumpa si rara, care le alearga neincetat prin vene, care ii face mai valoroshi decat greutatea lor in aur.

Nu ies cu nimic in evidenta... Apar neasteptat, iti povestesc despre visele lor, se intereseaza de sanatatea ta, se gandesc intai la tine si apoi la ei insisi si-ti ofera o fericire voalata, ascunsa. Iti ofera o caldura subtila si tandra, iti ofera tot si nici macar nu te previn. Iti intra in camera si se alatura proiectelor tale marunte si anoste, te ajuta, te sustin, se infometeaza ridicandu-te pe tine (sau mai degraba incercand sa te ridice) si te imbogatesc prin simpla lor existenta. Iar tu, fiinta mica si cap turtit ce esti, nu stii sa-i recunosti. Decat dupa ce i-ai izgonit.

Si in calitate de pacatos notoriu, n-ar trebui sa privesti in ochi vreodata o astfel de fiinta. Ai jigni-o doar cutezand sa te arati constient de prezenta ei.

Te ridica mai mult decat ai fi putea vreodata visa. Iti face intregul Paradis sa planga si o lume intreaga sa suspine. Iti imbogateste chiar si cea mai firava raza de soare care se strecoara timida in camera in care apare neauzita. Iti sfinteste bietul hoit prin simpla ei atentie.

Catea nenorocita!
De ce nu m-ai prevenit?