This one goes out to the one i loved

E ciudat cateodata cum descopar cata ordine e in capul meu - eu care am un sertar plin "cu de toate" cu care mint pe toata lumea ca "oricand imi trebuie ceva din lucrurile mele, stiu unde sa caut" si in care nu ma descurc mai deloc de fapt si de drept.
Si totusi...e adevarata povestea cu "cutiutele": exista cutiute pentru amintiri frumoase, cutiute pentru amintiri urate, cutiute pline de iubire, cutiute pline de ura..si tot asa.
Si de fiecare data cand le deschid sa pun o amintire noua in ele, sunt unele mai vechi care tasnesc cu intensitate de parca n-ar mai vrea sa fie amintiri ci realitate din nou, sa se scuture de praf si de tot ce a fost rau si sa sclipeasca mai frumos ca niciodata. Cuvinte, priviri: o mana intinsa, o coarda atinsa - o felicitare desenata inocent, snururi galbene, melodii facute anume, dungi colorate, toate se impletesc in mintea mea si se ascund cu disperare de sentinta cruda care le-a transformat in amintiri si le-a inchis in cutiute: "pentru mine, asta nu e ceea ce-mi trebuie". Ce mai conteaza? in fata evidentei nu poti decat sa-ti pleci capul.

Si totusi, trecutul nu e niciodata o lectie destul de buna pentru prezent. Ai incredere in cuvintele care nu pot fi spuse: sunt atat de graitoare tacerile! Daca incerci sa le exprimi se complica lucrurile. Risti sa spui minciuni - nu pentru ca asa vrei, ci pentru ca asa iti ies si mai ales, risti sa strici miracolul vietii, intamplarile asa cum sunt, cu oridinea lor fireasca si cu farmecul lor: snururi galbene, miros de bete de chibrituri arse.
Trag perdeaua de amintiri si-mi acopar singuratatea cu ea. Doar putin sa mai dansez printre ele si sa-mi imaginez ultima imbratisare.

Am vazut sfarsitul lumii asa cum o stiam eu si l-am inchis mai demult intr-o cutiuta cu lacat. Sunt in siguranta acum, nu poate urma decat un nou inceput!