Tacerile iremediabile

Astazi am chef de sinceritate. Sa ies de sub noianul de amabilitati si retineri si sa raman ca un copac desfrunzit: fara ascunzisuri sau mistere. Vreau sa aud adevarul: cuvinte crude, care sa ma loveasca ca un brici si sa ma surprinda ca un dus rece. Sa ma doara si sa stiu ca e mai bine asa, ca ma bat cu realitatea si nu doar cu o facatura frumoasa, comoda si bine intentionata dar in esenta ei mincinoasa. Sa vad tot putregaiul din sufletele oamenilor si sa invat sa-l iubesc.

Ma pregatesc sa spun adevarul, convinsa ca ceilalti vor proceda la fel la randul lor: voi schimba lumea incepand cu mine. De undeva, tot trebuie inceput. Ma privesc in oglinda ca sa surprind momentul de adio: eu inainte de a fi EU, eu cea de acum asa cum nu voi mai fi niciodata.

Imaginea din oglinda ma priveste insistent pana cand nu mai pot sa o suport. Evit privirea aceea si ma concentrez asupra altor lucruri. Momentul mult asteptat al adevarului ma entuziasmeaza; deja simt cum incep sa fiu alt om. Altfel nu pot sa explic agitatia care ma cuprinde. Gesturile sunt bruste, rigide, zvapaiate si putin nenaturale ("inceputul e mai greu" - ma gandesc). Am o tendinta aproape incontrolabila de a gesticula. Imi ating fata sa vad daca mai e la fel. O umezeala ciudata imi gadila palmele. Le frec repezit si le ascund la spate. Inca o data! Le ascund? Ma intreb de ce. Poate din cauza minciunii pe care stiu ca o voi spune cand voi deschide ochii.

"La ce te gandesti?"
"La cat de frumosi sunt copacii primavara"