Omul Bun şi rodul rău

motto: It's hard to know what is right, but once you know what is right, it's hard not to do it.

Omul Bun te ascultă cu ochii mari de parcă te aude cu pupilele şi îşi opreşte instinctiv respiraţia atunci când tragi aer în piept de parcă ţi-ar folosi aerul. Singurul scop care i-a fost predat - pentru că omul Bun s-a născut la şcoală - cum ziceam singurul scop care i-a fost predat este acela de a-i ajuta pe Ceilalţi. Singura lui bucurie este să se simtă apreciat şi, conform unui bun sofism, să se simtă util. Scopul lui în viaţă este aşadar să fie Bun, să fie Bun aşa cum i-a fost repetat şi cum a învăţat pe de rost de la nişte oameni care ştiu "mai Bine". Omul Bun crede cu ardoare în Bine.

Cum spuneam, omul Bun te aude, iar tu, minte visătoare, spui că ai vrea să îţi alinţi simţurile cu un fir de trandafir. Ce face subiectul nostru? Probabil ai ghicit, dă fuga în grădină, rupe primul fir înflorit de trandafir pe care îl găseşte, şi fuge înapoi la tine cu misiunea îndeplinită. Întâmplător era şi singurul fir rămas în grădină, sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi. Respirând greu dar bucuros şi impacientat, ajunge la tine şi-ţi oferă rodul Bunătăţii lui. Tu mulţumeşti politicos cu un zâmbet nehotărât şi admiri floarea, de la petalele parfumate la tulpina sfâşiată. Ţi-ai dorit alintul unei senzaţii şi ai primit palma unei morţi inutile, frumos împachtată ce-i drept.

Omul Bun, o întrupare tare patetică a fiinţei umane, este motivul pentru care ceilalţi au inventat expresia "Pentru că aşa e Bine" şi au lipit-o cu meticulozitate pe toate regulile menite să descrie Binele.

Bine măcar că omul Bun va ajunge în Rai, sau cel puţin are mai multe şanse. Rău că omul Bun nu gândeşte destul de departe şi rodul său este adeseori frumos la coajă dar acru la gust. Asta este, nici măcar toate roadele lui Dumnezeu nu sunt coapte la minte.

Dacă vreun om Bun citeşte aceste rânduri, şi o va face pentru că sunt mai mulţi oameni Buni pe lume decât crezi, am o urare pentru el:
Să fii puţin mai neBun!

Prietenii domnului Paradis - Ep. I

Episodul 1 - Orice va fi, nu mă uita

The leaves of memory seemed to make a mournful rustling
in the dark. Henry Wadsworth Longfellow

Dimineaţa, după răsărit, la marginea străzii, în faţa casei cu numărul 51, un domn îşi aprinde ţigara. Câteva secunde mai târziu o ială tresare sub imboldul cheii, uşa casei se deschide, şi o tânăra iese grăbită spre trăsura ce se opreşte deja la colţ. Domnul îşi drege glasul.

“ Doamnă Tronaiu! se aude din urmă vocea fumătorului. “ Am un mesaj pentru dumneavoastră. Femeia, la auzul glasului străin tresare şi grăbeşte pasul. “ Doamnă, mesajul este de la Dominic.

‘ Cine sunteţi, domnule?! reproşează într-o notă gravă vocea subţire şi delicată a femeii în timp ce picioarele i se înfig în pământ şi pliurile rochiei se rotesc şi se strâng în jurul gleznelor ca o armură de mătase.

“ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al domnului Dominic Tronaiu, spune străinul rânjind, apoi trage cu nesaţ din ţigara aromată.

‘ Dominic... ce truc ieftin mai este şi acesta? Sunteţi un mincinos.

“Doamnă, aprecierile dumneavoastră mă interesează prea puţin. Eu am de livrat un mesaj: Dominic doreşte să îşi ia rămas bun de la dumneavoastră. Vă iubeşte foarte mult şi speră să fiţi fericită.

‘ Atât?

“ Atât.

Tânăra, simţind-şi gleznele moi, aruncă o privire disperată către ferestrele casei, dar nu vede nimc altceva decât perdelele trase. Pliurile rochiei se urnesc brusc intr-o mişcare opusă celei de mai devreme şi cu un ultim val de energie paşii doamnei o poartă la scara trăsurii. Vizitiul deschide uşa, îşi pofteşte înăuntru pasagera cu un gest galant, apoi se urcă la rândul său şi struneşte caii. Copitele încep să bată ritmic în piatra străzii ...1... 2 …3 …4 …5 …6 …

“La semnalul meu te vei trezi. În urmatoarele cateva momente vei deschide ochii şi îţi vei aminti conversaţia aşa cum tocmai ai purtat-o.

Doctorul bate din palme. Bătrâna de pe patul de spital deschide ochii.
“Bine te-am regăsit, Luvia. Cum te simţi?

Pacienta se uită zâmbitoare către doctor.
‘Dominic?
“Luvia, te-ai desparţit de Dominic în tinereţe... nu-ţi aminteşti?
‘Domnule doctor, Dominic vine azi să mă vadă? L-am rugat în bilet să vină…

Doctorul se ridică, notează câteva cuvinte tremurate pe fişa pacientei, apoi iese împiedicat din cameră. Descoperă culoarul gol, animat doar de zgomotul ceasului ce bate ora fixă. După mai bine de 20 de ani de secetă ochii i se umplu de lacrimi ca nişte oaze lângă pielea uscată de vârstă şi regrete. Se grăbeşte către scări.

‘ Domnule doctor Tronaiu. Am un mesaj pentru dumneavostră.

Lacrimile şi doctorul îngheaţă. Se întoarce încet către colţul dinspre care auzise cuvintele: din semiumbră, un pacient în scaun cu rotile îl fixează cu privirea.

“ Cine sunteţi, domnule?! întreabă revoltat doctorul.

Bătrânul schiţează un zâmbet şi un început de cuvânt, dar tusea îl obligă să tragă de câteva ori oxigen prin masca aflată la îndemână.
‘ Mă numesc Gabriel Paradis, îmi permit să mă adresez dumneavoastră în calitate de mesager al doamnei Luvia Tronaiu.

“ Ce… glumă proastă mai e şi asta?

‘ Domnule Tronaiu, vă asigur că nu este o glumă. Eu am un mesaj pentru dumneavoastră, şi intenţionez să-l transmit, oricât de neverosimil va părea: peste puţin timp veţi fi prins într-un incendiu. Pompierii vor ajunge prea târziu la apartamentul dumneavostră. Luvia doreşte să vă transmită că vă iubeşte.

Bătrânul se încovoiază sub o nouă tuse convulsivă în timp ce doctorul aleargă către ieşirea din spital. Fiecare pas îl duce mai aproape...1... 2... 3... 4... 5... 6

Se trezeşte în sudoare, a mai trecut un coşmar. Abia a răsărit soarele, dar trăsurile încep să se audă pe străzi. Luvia a fugit din nou, pe noptieră găseşte verigheta abandonată pe o bucată de hârtie mâzgălită probabil cu regrete. În cameră arde încă ultima lumânare aprinsă aseară de ea în timp ce-şi completa jurnalul. Se ridică să bea un pahar cu apă şi să înghită câteva pastile. Deschide uşor fereastra şi priveşte câteva momente printre perdele. Şi-ar dori şi o ţigară, una subţire şi aromată, de foi tari, asa cum pare că fumează domnul din stradă. Zâmbeşte: fumul ţigării se ridică molcolm pe lângă străin, ca o aripă fantomatică.

Se întoarce în pat. În timp ce pleoapele şi urechile i se închid ermetic sub greutatea sedativului, un singur regret îl face să ofteze: ‘Ce ironie, nici nu ştie că o iubesc... chiar şi acum când fuge de mine. Oare de câte ori i-am spus ieri? O dată... de două ori... de trei ori... ce familiară numărătoare... un adevărat deja-vu... deja-vu... şi coşmarul se derulează instantaneu în mintea lui pe jumătate adormită, eliberând brutal adrenalină.

Inima, luptând sedativul, îi bate în piept mai puternic decât pumnii care lovesc disperaţi uşa casei. Dormitorul este plin de fum, biroul arde. Vântul de furtună a deschis larg fereastra şi a doborât lumânarea peste cărţi şi peste corespondenţă. Tuşind puternic, Dominic se ridică, udă flăcările cu puţina apă aflată la îndemână, apoi le sufocă folosind una dintre pături.

Hârtii pe jumătate arse zboară prin cameră în timp ce pumnii şi vocea de dincolo de uşă îşi pierd treptat din voinţă. El se îndreaptă căte hol, încă dezorientat de fum şi somnifere. În faţa sa, un fragment de scrisoare se opreşte pe podea precum o frunză ofilită. Un singur rând, rămas încă lizibil pe bucata de hârtie, îşi face loc către privirea bărbatului înainte de a deschide uşa. În prag, pumnii Luviei sunt la fel de roşii ca sângele umplut brusc de gelozie al soţului său.

“ Luvia, cine este acest... Alois Alzheimer?!

Kitschuri şi clişee

Analogia

motto:
Though analogy is often misleading, it is the least misleading thing we have.
Samuel Butler

Analogia este o asemănare (parţială) între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. O bună analogie pentru această noţiune ar fi potrivire.

Cu ce aş putea asemăna albastrul cerului sau galbenul florilor din acel câmp? Unde în mintea ta aş putea găsi oare o amintire destul de intensă şi de bine conturată pentru a-mi putea transmite trăirile pe care cuvintele cu sensul lor absolut sunt doar cârje?

Analogia, în forma ei brută, este cea mai simplă formă de credinţă. Se bazează pe faptul că tu şi eu avem un set de experienţe comune, similare, şi că putem folosi acest fapt pentru a emula trăirile celuilalt.

Scriu "te iubesc" şi mintea ta este deja la lucru, construind scenarii cu toate situaţiile posibile din propria experienţă care par relevante cuvintelor mele.

Iubirea este o analogie. Fericirea este o analogie. Teama, curiozitatea, sărutul, moartea, spirala, memoria. Scopul este o analogie. Scopul, cuvântul care ne sperie cel mai tare întrucât el este motivul pentru care ne trezim dimineaţa, pe care îl trăim, şi pe care nu-l putem potrivi.

Cerul era albastru, florile erau galbene, dar erau un astfel de albastru şi un astfel de galben încât să înţeleg că iubesc.

Dedicat celor destul de naivi să citească şi destul de maturi să potrivească.

O ciumpercutză fericită

Nicicând nu mai văzuse Ciumpercutza atâtea capete iţite printre buruienile înalte. Se îngrămădeau şi lărmălăiau nevoie mare.
- Şi apoi dumneata nici nu ştii, că ieşi numai după ploaie. Să vezi în Frumosele Duminici câţi ne mai năpădesc frunzuliţele, zise o păpădie şi pufăi nervoasă un firişor.
- Ia nu mai comenta şi dumneata! îi aruncă în trecere o furnicuţă roşiatică, deranjată de vibraţiile aerului. Se căznea să treagă după dânsa o firimitură mare de pâine din cea bună, de secară, şi era cât pe ce să şi-o scape pe picior din cauza firişorului de păpădie. Apoi se îndepărtă grăbită şi se lăsă liniştea.
Ciumpercutza se gândi un moment la după-amiezele plictisitoare în care ieşea cu tot neamul ei să respire aerul curat de după ploaie. Cu toţii se bucurau de linişte şi de umezeală. Numai ea nu. În momentele acelea se lăsa o încremenire de-i ţiuia membrana. Se scutură de amintirea cea sumbră şi privi cu încântare în jur. Cu sigurnaţă, ea era altfel decât celelalte ciumpercutze. Ei îi plăcea soarele şi voia bună.
Se născuse sub o piatră colţuroasă, acoperită cu muşchi din cel alunecos şi din pricina asta se alesese cu un şchiopătat uşpr şi cu pălăria (puţin cam) strâmbă. Îndată după ce au descoperit necazul, părinţii au chemat Pălărierul, care decisese ferm că judecăţile micutzei nu aveau să fie niciodată drepte şi că nu ar trebui lăsată sp vorbească decât rar, în serile cu luna plină pe jumătatea din dreapta.
Aşa că ceilalţi o ignorau aproape complet iar ea se simţea tare nelalocul ei la umbra bătrânului nuc.
Într-una din zilele acela cumplit de umede, un văr îndepărtat, un spor bătrân şi înţelept, venit din zbor din vârful nucului, îi vorbi ore în şir despre zarva ce se isca în luminiş în după-amiezele însorite şi uscate. Şi atâtea minunăţii îi zugrăvi bătrânul, că din acel moment micutza nu-şi dori altceva decât să participe şi ea la petrecerile oamenilor. Aşa că foarte curând încetă să mai iasă odată cu ceilalţi şi îşi ticlui marea evadare.
La vârsta de teri săptămâni se ivea mai mereu în mijlocul oamenilor, unduindu-se melancolic în ritmul vocilor.
Visul ei cel mare era să ajungă la oraş. Auzise mai demult, de la un butoiaş de bere părăsit pe pajişte, povestiri despre Marea Urbe şi tare i-ar mai fi plăcut şi ei să ajungă până acolo. Problema era că nu prea ştia cum putea ea, de una singură, să întreprindă o asemenea aventură.
În timp ce reflecta la toate acestea, doi fluturi mari şi galbeni planară pe deasupra, împachetaţi într-un nor de fum aromat:
- Domnule, stai te rog pe aripioarele dumitale! Nu vezi că şi aşa-i destul de greu să-mi ţin echilibrul?
- Mă scuzaţi, mă scuzaţi! Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia! Dacă nu eşti atent te iau cu fum cu tot până hăt! departe, în capitală.....
Şi uite aşa, dintr-un zbor oarecare, prinse şi micutza geniala idee. Mai rămânea de stabilit cum să facă să se desprindă de moviliţa în care şedea înfiptă şi să intre în viaţa oamenilor care se pregăteau să plece de sub nuc spre oraşele lor.
Privi situaţia cu un ochi critic şi cu celălalt deschis numai puţin şi hotărî că singura soluţie ar fi să se agaţe pur şi simplu de orice binevoitor care trecea pe lângă ea.
Zis şi făcut. O întâmplare făcu să nimerească între degetele de la picioarele unui domn respecatbil, cu barba albă şi burtica înşirată peste curea; domnul acesta locuia într-un oraş mare şi gălăgios, tocmai bine asortat cu gusturile domnişoarei noastre. Şi uite aşa s-a tranformat micutza ciumpercutză de pădure într-o ciupercă rafinată de oraş. Şi a trăit fericită la adăpostul Degetului Mare de la Piciorul Stâng, ignorând cu nonşalanţă scărpinăturile ocazionale ale domnului cu barba sură care locuia chiar deasupra.