:)
E ciudat felul in care amintirile se transforma in gesturi.
Nu e vorba despre o schimbare brusca sau de o prefacere radicala. Pur si simplu momete obisnuite, care nu se remarca prin absolut nimic iesit din comun, isi pastreaza savoarea nealterata peste timp. Se infiltreaza in suflet, prind radacini si infloresc de fiecare data cand realitatea se aseamana catusi de putin cu cea din ziua in care au aterizat acolo. In mod paradoxal, desi parcurge drumul invers al re-memorarii, aroma unor astfel de momente patrunde in nari la fel de proaspata si de consistenta precum cea a cafelei in diminetile somnoroase.
Orice linie din realitate se deformeaza si prinde din nou contururile desenate in memorie. La fel de usor ca un fulg care mangaie pielea, amintirile revin la suprafata si gadila simturile. Iar surasul nu intarzie sa apara. Fara un rost aparent, fara nici un sens pentru cei din jur care raman in urma, prinsi intr-o realitate mult mai putin prietenoasa in care visele si visarile nu-si au locul.
De ce-ai parea surprins de felul in care lumina patrunde printre frunze daca soarele rasare in fiecare zi? Ce forme noi ai mai putea descoperi?
Zambesc cand scriu aceste randuri. Si pentru ca zambesc, nu-mi ramane decat sa multumesc vietii pentru ca e asa cum e.
Nu e vorba despre o schimbare brusca sau de o prefacere radicala. Pur si simplu momete obisnuite, care nu se remarca prin absolut nimic iesit din comun, isi pastreaza savoarea nealterata peste timp. Se infiltreaza in suflet, prind radacini si infloresc de fiecare data cand realitatea se aseamana catusi de putin cu cea din ziua in care au aterizat acolo. In mod paradoxal, desi parcurge drumul invers al re-memorarii, aroma unor astfel de momente patrunde in nari la fel de proaspata si de consistenta precum cea a cafelei in diminetile somnoroase.
Orice linie din realitate se deformeaza si prinde din nou contururile desenate in memorie. La fel de usor ca un fulg care mangaie pielea, amintirile revin la suprafata si gadila simturile. Iar surasul nu intarzie sa apara. Fara un rost aparent, fara nici un sens pentru cei din jur care raman in urma, prinsi intr-o realitate mult mai putin prietenoasa in care visele si visarile nu-si au locul.
De ce-ai parea surprins de felul in care lumina patrunde printre frunze daca soarele rasare in fiecare zi? Ce forme noi ai mai putea descoperi?
Zambesc cand scriu aceste randuri. Si pentru ca zambesc, nu-mi ramane decat sa multumesc vietii pentru ca e asa cum e.
Etichete: Claudita
Publicat de Claudita la 2:33 p.m.
5 Comentarii:
dulce deja-vu?
sau poate doar cainele lui Pavlov se rasuceste in mormant...
suntem cu totii sclavi ai chimiei
contraziceri, va rog!
Prefer sa ignor treaba asta cu chimia si sa ma gandesc la o legatura cosmica mai...visatoare si armonioasa (ca, de! "sa fie armonie!")bazata pe faptul ca toate lucrurile se leaga pe lumea asta ca intr-un mare puzzle; si ca sa vezi cum se leaga in continuare, orice puzzle are zone de culoare - unele mai anoste altele mai optimiste...si tot asa!
Nu-i asa?
facem ce facem si ne tot intoarcem la alternanta mult despicata si discutata si disecata...
pai normal ca sinusoida asta de fiecare zi isi are rolul ei. Si desigur ca atat semialternanta pozitiva cat si cea negativa vine cu povestile si reactiile chimice proprii, povesti care se dovedesc fie atractive pur si simplu, fie de-a dreptul dureroase.
Cat despre chimie, eu n-as alege sa o ignor, ci mai degraba sa zambesc in timp ce-i constat efectele asupra mea. Sa adopt o atitudine de observator si sa zambesc complice in timp ce trec in revista maruntisurile care m-au adus unde sunt acum.
Cam cum ai facut tu, daca nu ma insel.
Sigur ca asta am facut si eu. Insa cat de frumos ar fi un basm daca nu ar incepe cu faimoasa formula "a fost odata ca niciodata" si ar spune in loc de asta "In secolul cutare traia cineva..."?
Caci nu incercam sa ignor chimia si amestecul ei in viata noastra, a tuturor, ci mai degraba cuvantul in sine sa-l inlocuiesc cu formule mai savuroase gen "armonie universala" sau "coincidente minunate".
Nu stiu de ce, dar ma indoiesc ca pe Pavlov, ca tot sughita in perioada asta, l-a macinat problema deja-vu-ului. Pe el mai mult foamea il rodea, mult mai concreta si mai lipsita de fantezie (in cazul cainelui).
Si ma gandesc mai departe - daca sclavii de pe plantatiile de bumbac au reusit sa nasca un nou stil de muzica, de ce noi, sclavii moderni ai chimiei, n-am inventa alte explicatii, mai pline de farmec, pentru ce ni se intampla?
corect?
100% :)
Trimiteți un comentariu
< Înapoi la portocale