În tren

Am văzut un spiriduş. A apărut pur şi simplu în colţul ferestrei, cu nasul proptit în curbura ramei. Avea ochii verzi şi nasul mare şi rotund - pufos fără să fie flasc şi jucăuş fără a fi rigid. Era nespus de vesel. Mi-a zâmbit şi apoi a dispărut grăbit. În locul lui au apărut din nou câmpiile nesfârşite şi stâlpii de telegraf fluturând prin faţa ferestrei. Mi-l închipui pe micuţ traversând trenul şi reapărând la ferestrele de pe partea cealaltă a coridorului, venind de data asta de sus: mai întâi tichia verde, scuturând un ciucure alb, şi abia apoi zâmbetul contagios.

Spiriduşul vernil care aduce zâmbetul pe faţele călătorilor eterni.