Omizi şi vise lucide

Seara se lăsa încet. Părea că nimic nu mai avea rost să se grăbească de vreme ce lumina dispărea inevitabil. Liniştea începea să capete consistenţă. Asemeni unui punct întunecat de pe cer care se materializează într-un bolovan pe măsură ce se apropie de pământ. Când dl Zzz.. îşi recăpătă cunoştinţa avea senzaţia că se afla sub o stâncă uriaşă care-i presa toate organele. Deschise un ochi şi, încet-încet, pata verde care-i inundase privirea în primul moment se restrânse şi se transformă într-o faţă co ochi mAAri şi zâmbetul descurajant de larg.
"Ce faci?"
"Visez!?"
"O, nu-nu-nu! Imposibil! E trecut de mult de ora prânzului şi aproape toate frunzele de nuc sunt uscate!"
Amintirile i se învălmăşeau domnului ZZZ.. în cap...Enigma Dragostei...libelulele fantastice...nuvelele PădURICELului...Turiştii de Lemn...Şcoala de Weekend...ziarul care-l izbise cu atâta putere...se simţea încă confuz! Acum se explica amorţeala aceea cumplită. Încercă să se ridice. Ochii imenşi îl urmăreau cu atenţie.
"În ce zi suntem?", încercă el să o facă utilă
„Septembrie. Ţi-e frig? Aş putea să-ţi dau una din vestele mele” spuse omida şi se pregăti să dezbrace una dintre vestele care-i acopereau fiecare dintre segmentele corpului.
„Nu! – încercă el să o oprească – N-ar fi corect. Ar însemna să-ţi fie ţie frig apoi”
„Nu-i nimic. Am o familie vestită! Aş putea împrumuta oricând alta de la unul dintre fraţii mei. Sunt foarte generoşi!”. Dl Zzz... rămase uimit de exactitatea replicilor ei. „Fie! – spuse Omida – atunci am să te încălzesc chiar eu” Şi ţânţarul nici nu apucă să se ferească când simţi îmbrăţişarea pufoasă o omizii care-l înfioră mult mai mult decât şi-ar fi permis de obicei. Mirosea a ceai cald de păpădie şi avea ceva din inocenţa fecioarelor de mai. „Cine eşti?” întrebă ea deodată iar dl Zzz... tresări. Ce-ar fi putut despre el? Că a supravieţuit atunci când alţii l-au crezut mort? Că ştia atât de multe poveşti dar n-a avut niciodată bucuria de a le fi trăit el însuşi? Că nimic din ştiinţa lui nu era autentic? Cu toate astea...în braţele omizii gândurile lui începeau să aibă răspuns. Niciodată nu se simţise atât de în siguranţă. Încercă să-şi imagineze propria lui poveste de dragoste alaturi de tânăra Omidă. Ea – iubirea crudă, încă nedescoperită, el – căutătorul de comori, amândoi în căutarea Absolutului, mână-n-mână-n-mână-n-mână...se întoarse să-i mai privească o dată ochii mari şi o simţi îndepărtându-se cu viteză, absorbind întreg peisajul într-o mică tornadă care-l lăsă pe Zzz.. într-un spaţiu vid, înconjurat de o voce tunatoare: „Ieşi afară! Întoarce-te la nepoveştile tale şi lasă visarea acelora care ştiu să o facă! N-ai cum să te prefaci! În Dragoste cel mai important e să trăieşti clipa de acum, nu pe cea care va urma. Ţânţarule!”

Afară din vis, lumea domnului Zzz..redeveni mică şi întunecată. Când se trezi de-a binele, văzu frunze mari şi ruginii plutind deasupra lui în lumina caldă a dimineţii.