Cu ochii larg închişi

'Deschide ochii... deschide ochii... deschide ochii...'

Astăzi, după amiază, pe stradă, mi-am adus aminte accidental de plăcerea de a merge prin soare cu ochii descoperiţi şi totodată pe jumătate închişi: vârfurile genelor strălucesc multicolor precum începuturi de curcubeu şi tot peisajul capătă o tonalitate caldă şi o mişcare încetinită, rupte parcă din visul colorat al unui nebun grădinar din Eden.

"Unde mergem... mai exact?"
'La sfârşitul curcubeului.'

Dintotdeauna numele cuvântului "curcubeu" mi-a displăcut. Sunetele nu reflectă fenomenul, îi dau o notă copilăroasă şi uşor ridicolă. Aş fi preferat, spre exemplu, 'melanj': un nume cu început misterios, care porneşte ascuns în baza gâtului, îşi dezvăluie adevăratul potenţial odată cu deschiderea buzelor şi se înalţă sub impulsul limbii până în cerul gurii, umplând pieptul de sunete unice, viu colorate. Vârful boltei susţinut de o vocală se coboară lin şi natural într-un misterios sfârşit consonantic: deşi a fost rostit, cuvântul pare a se termina mai târziu, altundeva... în vârful unei spirale.

Şi moartea nu va avea stăpânire...

Inconfundabilul domn Mura

Dl Mura ducea o existenţă solitară şi liniştită. Avea parte de soare în fiecare zi până la amiază, apă curată, vecini respectuoşi şi o panoramă optimistă. Într-un cuvânt, dl Mura se bucura de toate avantajele unui trai decent.

Cu toate acestea lipsea ceva. Da! Pentru că orice dar trebuie să-şi atingă destinatarul ca să se poată spune într-adevăr că şi-a împlinit sensul. Iar dl Mura avea multe lucruri de dăruit. Cui, dar? Din viaţa lui lipsea nu doar obiectul afecţiunii sale ci orice ar fi putut deveni în vre-un fel un astfel de obiect. Dezgustat dintr-o dată de peisaj, cuprins de singurătate dar şi de o oarecare senzaţie de plictiseală, dl Mura se hotărî să moară. Şi, spre deosebire de majoritatea fiinţelor cu obiceiuri înrădăcinate până în străfundurile conştiinţei, dânsul avu graţioasa inspiraţie de a minimaliza proporţiile evenimentului cauzat de moartea sa.

Fără veste, dl Mura se afundă tot mai adânc în locul în care îşi petrecea cel mai adesea timpul şi se lăsă aşa moale, preocupat de micile delicii ale trecerii în nefiinţă, până când aproape că dispăru pe de-a-ntregu. Mai rămase la suprafaţă doar o parte a corpului său care, aşezată într-o oarecare rână, lăsa impresia unei mişcări perpetue prin care dl se acoperea singur cu ţărână, lungind la nesfârşit scena înmormântării. Era ceva teribil de optimist în această mişcare, prin care părea că se înveleşte către o altă lume în timp ce o eliberează pe aceasta de povara existenţei sale.

Atât.

Florile pentru mormânt le crescuse singur pe propriul trup, în parte din cauza plictiselii despre care am spus că-i dădea târcoale dar mai ales din cauza căldurii incredibile din acel an.

Nimeni nu a plâns la înmormântarea dlui Mura.

Prime

Hmm, short story shorter:

Acum mulţi ani, nu mai ştiu câţi, într-o staţie de tramvai de langă Bucur Obor: vară, cald, agitaţie. Mă gândeam fix la nimic şi mă uitam fix la gardul ce mă despărţea de şosea. Probabil plictisit de nenumărat zăbrele, am ridicat privirea: fix pe un autobuz plin până
la refuz, fix pe ochii unei fete, care se uita fix la mine, zâmbind.

3 secunde. Am zâmbit incontrolabil. A fost pentru prima oară când am savurat momentul şi nu am pierdut timpul regretând posibilităţi.

Autobuzul a trecut, tramvaiul a venit, zâmbetul revine o data pe an. Unele momente nu pier, sunt indivizibile şi imposibil de măcinat.

Cred că am cunoscut-o doi ani mai târziu, dar nu voi şti niciodată sigur, nu am întrebat-o şi nu mi-a mai zâmbit la fel.

Coji de gheaţă

spirits
flourish in life's winter
as well

Click şi haiku.

Despărţirea

motto: "I'm so fine, I could just fuck Myself."

Oboseala m-a împins înapoi în patul ei. Am căzut precum o pernă printre cearceafuri, am respirat de cateva ori cu ochii închişi şi genele tremurânde, apoi am adormit cu gândul la parfumul pe care-l lăsase fără voie printre pliurile de mătase.

Te-ai trezit când ţi-am mângâiat părul. Am răsucit o buclă, am adus-o mai aproape şi m-am alintat cu mirosul de lavandă pe care-l iubesc atât de mult. "Te-ai intors", spun zâmbind. Ce bine. "Am crezut că te-am pierdut, ştii?". Imi arunc braţele în jurul tău într-un gest de posesiune materială. Închid ochii într-un efort de a le opri, dar lacrimile erau demult acolo, aşteptând răbdatoare primul moment de slăbiciune: se prelungesc deja pe faţă, apoi cad, una câte una, pe sânii tăi goi, asemeni unor sărutări calde care cer iertare.

Cu mâinile tremurânde îi caut căldura trupului: îmi alin durerea cu pielea ei fină, îmi curm setea cu lacrimile ei sărate. 'Imi plăcea, ştii?', era un bărbat tînar, drăguţ, bun, ne-am fi iubit, am fi trăit...

Mă doare când imi spui aşa ceva. Simt un fior rece pe spate şi trebuie să mă ridic. Mă reazăm de marginea patului, aprind o lampă. Sub şocul luminii camera dispare, apoi începe încet-încet să se contureze în fragmente şi umbre. Aprind o ţigară. Ochii mi se fixează pe oglinda ce bârfeşte camera: un pat mare, două lămpi, două măsuţe, o femeie fumând în pat, o femeie frumoasă, o femeie senzuală, inteligentă, independentă, care nu-şi complică viaţa cu a altora.

'Te iubesc.'

"Ştiu."


Dedicat celor care trăiesc o eternă şi intensă relaţie de dragoste cu sine.