Purgatoriu

Raiul. Locul fericirii vesnice in care, acei dintre noi care au puterea sa creada, spera ca toti cei pe care i-au iubit vreodata sa ajunga la un moment dat; poate singura alinare in fata certitudinilor si a rigiditatiii destinului: speranta oarba in lucrurile ascunse.

Desigur, constiinta acestei jinduiri dupa sensuri, rosturi si intelesuri nu atarna deasupra capului in fiecare moment al existentei noastre; mai degraba mocneste in suflet facand existenta calduta, confortabila si optimista.
Speranta, pana la urma, pare un sistem perfect pus la punct, caci alimenteaza ea insasi credinta in surogatul pe care il creeaza: si daca totusi ceva din toate astea e adevarat?

Sunt momente in care lumea pare un mic paradis, momente in care sufletul se deschide si primeste in el toate maruntisurile care il ating precum penele albe si pufoase ale aripilor de inger.

Sunt bucati de cer reflectate in fiecare ciob pe care te opresti sa il admiri. Si sunt momente in care totul in jurul tau conspira pentru tine si se transforma in bucati ale aceluiasi mare balon, construit ca sa te ridice spre cer, sa te apropie cumva de toti cei pe care ii credeai imposibil de departe.

Nu deschide ochii prea repede, pentru ca atunci cazatura o sa te raneasca precum muscatura unui sarpe

Minciuni adevarate

"Esti frumoasa!", cand te uiti doar la chipul ei si incerci sa nu ii vezi mandria.

"Te cred!", cand nu crezi nici in tine insuti.

"Nu te pot ierta", cand esti prea slab(a).

"Imi este dor de tine", cand nu il stii decat pe el.

"Te voi astepta", cand inca mai crezi ca se va mai intoarce.

"Nu stiu", cand frica te-a paralizat pe dinauntru.

"Te-am uitat", cand iti repeti in fiecare zi aceste cuvinte ca nu cumva sa uiti.

"Sunt un om normal", cand n-ai vazut in viata ta unul.

"Imi plac mustele", cand le privesti in lumina potrivita.

despre catharsis

CÁTHARSIS* s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obţinut prin descărcarea unei trăiri refulate. [Scris şi: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.

*conform DEX

foaia, dupa cum ti-ar putea povesti orce artist, poate fi extrem de periculoasa. daca nu vei fi atent(a) poate sa te taie. nu doare foarte tare, dar te va atentiona. este de genul feminin si trebuie tratata cu respect si atentie. suporta cateva stersaturi, unele chiar agresive, este dispusa sa-ti dea mai multe de "a doua sansa". dar daca insisti sa stergi de prea multe ori, suprafata ei va deveni poroasa si incapabila de a-ti mai suporta abuzurile pe care cu atata egoism le numesti arta. liniile pe care vei insista sa le tragi peste stersaturi vor fi strambe, iar daca vorbim de hasuri si umbre... fi pe pace.

Dar nu trebuie aruncata. Trebuie tinuta deoparte si sa iti aduca mereu aminte de ce se intampla cand tratezi creatia cu indiferenta.

Cat despre catharsis, ai putea spune ca este evadarea unui las, ca nu i-a iesit nimic in afara colii de hartie si ca se agata in cel mai jalnic mod de ultima reduta. Nu mai are absolut nimic in afara acelei coli si spera in salvare fara a avea nici cel mai mic respect de sine. Poate e adevarat.

Acum ia, te rog, creionul in mana (nu conteaza ca nu iese nimic, ridica-l doar) si incepi si plimba-l pe hartie. Apoi da-i umbre, adauga-i adancime. Si freaca in draci cu degetul peste gramajoara aia de grafit si da-i un sens. Ai insistat prea mult shi te-a fript foaia. Ai facut basica in varful degetului. Nu, nu esti inca salvat(a). Vei fi salvat numai cand iti vei da seama cat de dragi iti sunt toate taieturile de la foaie si toate basicile din varfurile degetelor.

Vei fi salvat(a) numai cand iti vei da seama ca dupa ce te frige si te doare buricul primului deget, mai ai inca noua.

Toata lumea minte, fura si danseaza

Daca am putea gandi in spirit clasic, impartind lumea in rau si bine, in alb si negru, am putea spune ca majoritatea considera aglomeratia ca fiind un lucru rau, asociat cu neplacerea, stresul, invadarea spatiului intim, mergand mai departe spre marile aglomerari urbane, poluare, saracie. mizerie...
Dar, incapatanandu-ma sa gasesc jumatati pline (uneori chiar si in pahare goale - dar asta e deja alta discutie..) am ajuns la concluzia ca aglomeratia ofera minunata sansa a experientelor relevatoare. De exemplu - intimitatea. Cat de neobservat poti trece prin marile aglomeratii? Si nu ma refer la singuratate, la momentele in care nimeni nu te intelege si nimeni nu-i pe gustul tau, nimeni nu te poate face sa te simti implinit, uneori nici macar bine sau acceptabil nu te simti inconjurat de oamenii a caror companie o cautai si despre care credeai ca o sa-ti prinda bine. Nu. Ma refer la intimitate. Cate gesturi fizice care pot trece neobservate, gesturi care vorbesc despre tine, te reprezinta in cele mai sincere ipostaze si pe care, in mod inconstient aproape, din bun simt, din educatie, din teama sau rusine le manifesti in mod normal doar atunci cand esti singur?
Am descoperit ca destul de multe! Si spun asta cu un zambet pe buze, un zambet conspirativ, al omului pus pe sotii. Desigur, e un fel de razbunare, si tocmai din dulceata acestui gest se hraneste zambetul meu. O mica farsa jucata sistemului care face sa incapa atat de multi oameni in locuri atat de mici, facandu-i sa para un Tot fara cap si fara coada, fara fata sau spate, fara idei bune, fara sentimente, fara stil, fara gratie, fara frumusete...care creeaza norme, reguli si comportamente dezirabile, transformand indivizii in rotite dintate ale unui angrenaj care, in teorie ar trebui sa functioneze aproape perfect. Cum altfel poti deturna un astfel de sistem, daca nu incalcand regulile care il tin in viata?

Adevarata arta consta in a face asta fara sa depasesti limitele dupa care te ghidezi atunci cand te autointitulezi Om.

Discutabil, desigur.

Copilarie? Poate...dar acum inteleg altfel fericirea si dezinvoltura copiilor!

Doar muguri si ramuri

Intrebare: Exista Dumnezeu?

Raspuns: Nu stiu daca exist.

Frumusetea ca stare de fapt

Aroma de cafea dimineata.

Zambetul unui necunoscut in multime.

Melodia preferata.

Miros de flori intr-o zi ploioasa.

SAU...

...o noua zi de munca..

...aglomeratie..

...acelasi si acelasi playlist..

...mocirla si pantaloni stropiti..

Aproape in fiecare minut cate o punga de plastic se zvarcoleste la picioarele noastre cu o melancolie surda. Fosneste, vibreaza odata cu aerul si danseaza stangace printre alte ramasite. Se misca pentru tine, pentru ochii tai, pentru sufletul tau si cu fiecare incordare devine si mai gratioasa, si mai personala, si mai...

NU!!

De fapt, se incapataneaza sa-ti vaneze pantofii nou lustruiti , sa ii umple de praf si sa iti strice ziua, la un loc cu tot zgomotul, cu toata harmalaia si toata poluarea din oras care vin peste tine ca un tavalug de fiecare data cand iesi din casa si vrei sa scapi de toate astea, si te grabesti, te grabesti, te grabesti...

Ai ajuns?

despre calificari

si cand spun calificare, ma refer la acea disciplina generala, acea specializare trecuta pe diploma pentru care ai muncit 5, poate 6 ani (4 daca ai ales studiile estivale).

incerc pe cat posibil sa evit intregul arbore "oameni si societate", dar parca ofera un nesecat izvor de inspiratie, nu?

lasandu-ma prada unui subiect atat de cliseic si anost am sa va povestesc acum despre o calificare deosebita, o calificare pe care o stapanim toti, intr-o forma sau alta, indiferent de diploma.

este vorba despre calificarea in constructii. da, in constructii. nu te mira, o ai si tu, acolo, trecuta printre randurile alea plictisitoare care-ti descriu personalitatea si obiceiurile si tabieturile. pe strada observi meserii: realisti, umanisti, oameni de cultura, soldati, clerici, smecheri. te pretinzi unic, nu mai e nimeni ca tine! habar nu ai cat de multe ai in comun cu cei pe langa care treci. oricat de frumoasa ar parea ideea individualitatii, trebuie sa accepti ca esti identic cu cel din fata ta in ceea ce priveste UN aspect: amandoi aveti calificare in constructii.

cum asa? ma intrebi. simplu... vezi tu, amandoi construim. poate EA face trotuare. poate EL ridica uriasi de otel.

cu TOTII, insa, ridicam ziduri. ziduri dupa care sa putem alerga, acoperisuri sub care sa ne putem adaposti atunci cand se aduna de ploaie. aceste ziduri au talentul de a lua o mie de forme, in functie de experienta practica si maturitatea artistica a inginerului constructor, precum si de materialele alese.

Exemple: "Acum e prea tarziu!", "Am o groaza de lucru!", "Cat este ceasul?", "Acum ce facem?" si, desigur, preferatul meu, "Ti-am spus eu?"

Pus(a) in fata unei astfel de aparari redutabile nu poti decat sa ridici si tu un zid numai al tau. Doar n-o sa ramai pe dinafara cetatii nu? Pentru ca IN cetate e bine. Ai rezerve de hrana, apa, adapost impotriva impotriva triburilor pagane si mai ales impotriva vremurilor schimbatoare. Impotriva ploii.

Pe de alta parte, insa, IN cetate pierzi din vedere orizontul.Iar orizontul nu trebuie niciodata pierdut din vedere.

Hai liberare!
Hristos a inviat!

Rosu rece si alb aprins

Am ajuns acasa cand oboseala reusise din nou sa se insinueze din muschi in cuvinte. De aceasta data insa ma adusese unde doream.

Am dat drumul apei fierbinti si am astupat gura cazii cu o batista. Apoi am mers si am scris o foaie de blog, am urmarit cateva stiri, am turnat un pahar de vin rosu rece si m-am intors cand baia era aproape plina si fierbinte cat sa poti intra in ea.

Aburii au inceput sa umple camera si sa planga pe oglinda. Apa aprinsa mi-a deschis porii si ochii, tragand cu sete din mine oboseala. Am inchis robinetul. Este aproape liniste, cu exceptia unor usoare soapte de picaturi ce reusesc sa treaca prin batista si sa fuga in pamant.

Intind mana spre paharul de rosu rece. Stiu ca rosul se bea la temperatura camerei, dar dupa cum stii, temperatura potrivita nu este decat o chestiune de moment. Aburii se aduna frenetic si se sacrifica pentru a incalzi paharul. Din cand in cand o picatura moarta de condens cade de pe marginea de sticla si-mi loveste pieptul cu un zgomot puternic pe care numai pielea mea calda il simte.

Sorb cateva picaturi aproape dulci de vin. Gust de viata. Apa fierbinte continua sa treaca grabite prin batista, in timp ce broboanele reci de pe sticla paharului se aduna molcolm, ca niste batrani la o partida de table in Cismigiu.

In seara asta nimic nu este ceea ce pare. Albul menit sa racoreasca acum arde, rosul menit sa incalzeasca racoreste. Timpul curge printr-o batista fina: afara se masoara in secunde, dar aici doar in picaturi de alb si de rosu care spala trupul pe dinafara si pe dinauntru.

Imi scufund usor capul in apa. Ascult. Inima imi bate ritmic, puternica, hotarata, fara pic de ezitare sau oboseala. Ce bine ca e treaba ei sa impinga sangele, si nu a creierului.

Am stat destul. Ma ridic, dau drumul la apa, ma spal pe cap, ma sterg si ma imbrac. Trupul imi este alb aprins si inima rosie si rece. Va veni insa momentul cand amandoua vor avea temperatura potrivita.

Inchid usile in urma mea si plec spre slujba de Inviere.

Coji de ouă cu aromă de Paşte

Pământul îşi întoarce spatele către Soare, sirenele cântă un cântec de leagăn iar sufletul pune minţii întrebări care te fac să te zvârcoleşti. Şi freamătul nu este niciodată în zadar.

Cum ar fi ziua dacă n-ar fi soare? sau cafeaua fără cană? Cum ar fi dacă fanteziile ar deveni realitate? sau dacă ţi-ai putea imagina, chiar şi pentru o singură secundă, infinitul?

Să priveşti viaţa ca pe o simplă coliziune de particule e o alegere care presupune să elimini căutările despre sensurile şi înţelesurile lumii.

Şi ce poţi pune în loc? Care mai e scopul (şi farmecul) vieţii fără credinţa că fiecare lucru pe lumea asta are un rost?

Şi apropo...crezi că decizia asta îţi aparţine?

Lumina

Norii se aduna deasupra ta inalti si grei de intelesuri ca tavanul unei catedrale. Vantul nu mai bate, a terminat de tesut pereti de aer printre muntii-coloane de piatra. Linistea este amplificata de apa nemiscata si reduce la tacere indoiala.

Universul s-a intunecat ca sa-ti arate mai bine Lumina.

Poti sa mai crezi in simplele coincidente?

Pisica defecta

Sunt o pisica. Imi place sa fiu alintata, stiu sa torc si sa dau tacticos din coada. Daca stii cum sa ma mangai ma voi intoarce la tine in fiecare seara.

Nu fac nici un zgomot cand intru in camera ta. Apar ca si cum asa este firesc, ma asez pe o perna, te privesc in treacat, apoi inchid usor ochii si dau din coada ca si cum stau langa un prieten vechi.

Normal ca nu crezi in mine. De ce ai face-o, cand lumea e plina de minciuni? Dar te complaci in aceasta situatie, iti place compania mea, o combinatie reconfortanta de liniste si placere. Incepi sa-mi acorzi incredere, sa tii la mine. "E o pisica fara inima... dar eu m-am atasat de ea, mi-a intrat pe sub piele..."

Intr-o seara nu voi veni. Nu pentru ca nu voi dori, ci pur si simplu pentru ca nu voi putea. Eu pisica perfecta, micuta gheisa in care incepusei sa crezi, nu voi aparea sa-ti mangai mainile. Va fi un act de tradare peste care nu vei putea trece, pentru ca, vezi tu, sunt un animal in care nu trebuia sa ai incredere inca de la inceput.

Sunt o pisica defecta. Stiu sa seduc si sa insel cum nici o alta pisica nu poate, dar am inima de caine, iubesc pana la moarte. Intr-o seara, dupa o lunga plimbare in care am luptat cu frica, am decis sa-ti spun adevarul. Incercand sa-mi gasesc curajul de a-ti spune ca te iubesc, m-am urcat langa o fereastra si te-am cautat printre perdele. Ti-am vazut mainile agitate si buzele tremurand cuvinte ce nu credeam ca poti rosti: te-am ascultat cum ma izgoneai, fara sa pot spune nimic.

Am plecat departe. Destul de departe cat lacrimile pierdute sa se usuce fara ca cineva sa le poata urmari pana la mine.
Pisicile nu iubesc, ai uitat?!

Dupa un anumit timp

Intr-una din zilele astea de primavara nebuna am discutat cu un prieten despre arta de a trisa. "Minte-ma frumos" cred ca reprezinta punerea in practica a acestei arte, ceea ce nu este intotdeauna un lucru usor de facut; in plus, efortul de a impacheta iluzia intr-un ambalaj frumos denota implicare si ...si ceva in plus, greu de definit la ora asta, in principiu chiar inversul a ceea ce reprezinta mica inselatorie.

Asa ca ceea ce va urma este un text scris de altcineva decat mine, dar care merita citit in orice conditii, caci principala sa caracteristica sinceritatea cruda.

Aaaa, si altceva inainte de mica lectura: cred ca dupa un anumit grad de oboseala lumea devine atat de greu si de inutil de urmarit incat pare dintr-odata mai buna, mai calma si mai condimentata cu mici detalii delicioase. Asa ca orice noapte pierduta devine, in final, o alta zi castigata!!

Noapte buna si lectura placuta

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete... ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiecare zi invata.
Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.
Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.
Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.
Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.
Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.
Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.
Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.
Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.
Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, se invata doar cu timpul...

Jorge Luis Borges

Dragostea ca un desen

Primele linii sunt prima intalnire. Sub semnul lor va creste restul.

Primele intalniri sunt primele forme. Contureaza un desen reusit sau o greseala care va fi mototolita si apoi aruncata.

Primele hasuri sunt primele emotii. Incep sa adauge adancime relatiei.

Primele sentimente sunt primele umbre. Vine un moment in care le lasi sa creasca ca niste frunze din liniile timide, in speranta ca volumele si luminile pe care le vor releva sunt cu adevarat ceea ce speri.

Detaliile sunt saruturile. Aproape ca poti sa-i simti pulsul inimii sub piele.

Soaptele in ureche sunt reflexiile din ochi. Lumina pare ca tresare pentru o secunda sub pleoapele din carbune si hartie, la fel cum urechea a vibrat dupa vocea ei.

Textura hartiei este ca o relatie imperfecta. Iti aminteste de farmecul inexplicabil al greselii.

Iubirea este desenul neterminat. Simti o nevoie irezistibila sa-l tii in mana, sa-i adaugi detaliu dupa detaliu, si sa-l admiri crescand, hranindu-se din sufletul tau.

Liniile gresite sunt precum certurile. Te musca, te consuma, si uneori pentru a le putea sterge sacrifici bucatele din desen, pe care cu greu (sau poate niciodata) le vei putea desena mai bine.

Regretele sunt acele de carbune ramase pe maini, bucatele date din tine care nici macar nu au ajuns pe hartie.

Semnatura este despartirea.

despre reproshuri

ieshit nitzel duminica seara. bucureshtiul se ineaca. baltzi, oameni ratacitzi shi zgribulitzi pe la coltzuri. totzi ashteapta. in ploaie. treci pe langa ei shi le simtzi privirile cum itzi incalzesc ceafa. te masoara. itzi fac reproshuri. de la distantza. nu te intereseaza ce au de spus, nu-i vei mai vedea niciodata, nu? itzi vezi de drum, te bucuri de ploaie. speri ca poate mai spala ceva din pacatele astea.

Dar ce se intampla cand prietenii itzi fac reproshuri? Itzi reprosheaza kilometrajul blugilor de pe tine, ca nu te-ai ras in dimineatza respectiva sau ca fumezi. Itzi reprosheaza nimicuri. Glumeshti, intri in joc. Raspunzi cu o remarca la adresa pieptanaturii ei sau ochelarilor lui. Daca omu ar shti intr-adevar ce sa reprosheze ai trage o sperietura tzapana, nu? Sau poate tzi-ar prinde extrem de bine. Reproshurile ar trebui retzinute, adunate; pastrate pentru lucrurile cu adevarat importante. Toata lumea se grabeshte sa imputa ca ai facut aia sau aialalta, sau ca nu ai facut ce trebuia cand ar fi trebuit. Judeca.

Ar trebui sa-tzi reprosheze ca ai spus "DA" atunci cand ai fi vrut sa spui "NU". Dar nu observa nimeni pana acolo.

Seara de primavara

Nostalgie de toamna intr-o seara de primavara cu miros de portocale.....

In pragul toamnei m-am oprit
O clipa-n urma sa privesc....
Atata drum am mers plangand
Ca numai stiu sa mai zambesc

E grea povara-acestor ani
E-un sac umplut cu vechituri
Pe care-ntai le-ai adunat
Si sa le-arunci nu te induri

In pragul toamnei aurii
In umbra-mi caut adapost
Imi caut vechile iubiri
Si nu mai sunt, parca n-au fost..

Cand inchid ochii le revad
Cand ii deschid mi-apar in zori...
Iubire iarasi ma cuprinzi
Cu toamnele de neuitari

In pragul toamnei retraiesc
Imagini ape care curg
Si totu-mi pare un tablou
C-un rasarit si un amurg

Si dincolo de-amurg un zid
Cu ochiul mintii il patrund
Vad valea florilor de mai
Unde popasul vietii-i lung

Vis de seara

mersic lui Codrutz Bratosin pt poza...

Printe pereti si geamuri se scufunda,
Se stinge, pana cu pana arzanda,
Aripa de flacari din amurg.

Orasul, valurit de umbre si tacere,
Omul, tacut, din umbra, vor sa spere.
Pacatele nu se mai scurg.

Visele de noapte nu apar inca.
Le soarbe fumul in burta lui adanca.
Credinta si speranta fug.

Nori grei de lacrimi, praf si miere,
Nori rosii de sange si durere,
Nori pacatosi in rauri curg.

Pacatele ne musca, si-n lumea golita
De inocenta, cu lacrimi de ura cumplita,
Ne inecam pe rug.

Parfumul nespalat de oameni dobitoci
Ce fura, se omoara, se scuipa ca-ntre porci,
Potop se-abate in amurg.

Ploua din noi ca dintr-un uragan
De flacari si sudoare, ce-ntr-un imens morman
Ne bate ca pe-un fulg..

Asta seara servim ceai

Ceaiul este o bautura minuanta, care ascunde o intreaga filozofie. Negru, verde, de menta sau de portocale, un ceai este intotdeauna o desfatare. Dar inainte de toate, trebuie sa indeplineasca o conditie esentiala pentru a putea fi savurat in adevaratul sens al cuvantului - si anume sa nu fie prea fierbinte. Iar pentru asta trebuie lasat ceva timp, ca sa ajunga la temperatura perfecta...

Coffee black and egg white

Cat de potrivita culoarea cafelei.
Identica cu pupila pe care stie cu atata maiestrie sa o deschida.

Eu si ceasca mea de cafea

Imi place mirosul de cafea dimineata. "Firm and reassuring" (cum ar spune un prieten de-al meu care foloseste multe expresii in limba engleza. Chestie de gust!). Sa anticipez momentul in care simturile se ascut, incordarea creste si in acelasi timp sa caut preocuparea cu care e cel mai bine sa consum agitatia. Un mic taifun intr-o ceasca fierbinte. Lumea se coloreaza cu fiecare sorbitura in culorile pe care le proiectez, asortate la lumina diminetii. Si ce e cel mai frumos - nimeni nu ma poate contrazice! Nu in sensul unei trairi interioare, inchisa si inaccesibila; in definitiv, surasul din coltul buzelor are pretentia de a fi chiar contagios... dar in sensul optimismului, a sigurantei in sine si in faptul ca lucrurile sunt exact asa cum ar trebui sa fie, a senzatiei aceleia irezistibile ca sunt o mica regina.

Optimismul, buna dispozitie si in general tot ce poate fi numit "atitudine pozitiva" sunt intotdeauna molipsitoare, chiar daca consuma mai multa energie. E mult mai usor sa apreciezi un zambet decat sa stergi o lacrima; dar in acelasi timp, e mult mai greu sa fii vesel si optimist in situatii complicate decat sa te intristezi atunci cand lumea se coloreaza catusi de putin in gri.

Cafeaua nu schimba oamenii. Nu are puterea necesara (din pacate). Si nici pe mine nu are cum sa ma faca sa fiu altceva decat sunt. Energia pe care mi-o da poate cel mult sa ma faca sa fiu putin mai expansiva decat de obicei dar efectul este limitat in timp. In schimb imi aminteste de un anumit fel de a fi, de a savura momentele, de a zambi, de a privi lumea cu siguranta, cu optimism...

Cum ar fi daca intrega lume ar fi o mare ceasca de cafea din care sa poti sorbi in fiecare moment ca intr-o dimineata oarecare?

No comment

Se caută o spirală

A urî lumea e ca un fel de cerc vicios din care numai resemnarea sau nepăsarea te pot scoate.

În primul rând, lumea nu o poţi urî (aşa...pe de-a-ntregul!) decât dacă ai o predispoziţie pentru aşa ceva: micile necazuri care se adună şi cresc în intensitate până când nu le mai poţi ţine sub control şi începi să crezi că vin de undeva din afară, fără nici o legătură cu nimic, fără ca tu să le fi alimentat o clipă.

Şi aşa, uşor-uşor, resentiment cu resenitment, iritarea începe să crească:
Cum să fi judecat cu atâta asprime de un om a cărui întreagă doză de clemenţă şi indulgenţă merge spre sine însuşi? un om pentru care parii din proprii ochi sunt fire de praf, in timp ce ai altora sunt adevărate trunchiuri de sequoia?
Cum să fi acuzat de artificialitate în cele mai intime declaraţii? şi dacă observatorul este atât de fin până la a ochi asemenea amănunte, cum de nu poate simţi tulburarea şi timiditatea celui care descoperă o bucată din sine?
Cum să fi brusc analizat şi pus la perete de oameni pe care nu i-a interesat nici un moment ce ai de spus? când pentru ei nu ai fost decât un actor cu rol secundar într-un spectacol menit să-i distreze?

Uşor-uşor, resentiment cu resentiment....

În momentele de maximă frustrare şi încordare oamenii au nevoie de înţelegere: sunt victime ale unor întâmplări pe care nu ei le-au creat şi care se întorc cumva împotriva lor, toată lumea ar trebui să vadă acest lucru, că nu e vina lor, că nu au nici o legătură cu situaţia creată, că ceilalţi se comportă ciudat...CUM, NU-ŞI DĂ NIMENI SEAMA??!?!?!?

Încordarea, tristeţea şi îndârjirea îi face pe oameni să pară....neprietenoşi şi îi împing spre minoritate, spre o izolare care se adaugă în lista motivelor de supărare.

Şi iată cercul vicios!

E nevoie de puţină luciditate ca să te opreşti, să inspiri adânc şi să te dai un pas înapoi. Să realizezi că lumea nu se ridică toată împotriva ta, chiar şi din simplul motiv că fiecare este preocupat să se învârtă în propriul său cerc vicios. Să te detaşezi de lucruri şi să le priveşti cu indulgenţă, cu resemnare şi cu un pic de nepăsare înseamnă sa eviţi un asemenea cerc, în care lumea te priveşte cu antipatie pentru că o urăşti, înseamnă să fii deasupra lucrurilor, transformând cercul într-o mică spirală, al cărei vârf urcă încet dar sigur spre spre un alt mod de a înţelege viaţa.


P.S. Şi dacă cineva dintre cei care au citit acest text nu s-a gândit măcar o clipă, în timpul lecturii, la celebra idee conform careia "ignorance is blissed", atunci poate că e timpul să pornesc în căutarea propriei mele spirale

Cinci secunde

sau Cum se taie portocala...








Am uitat sa ma trezesc. Nu sa ma scol din pat sau sa vad lumea asa cum este, ci sa ma trezesc, sa traiesc momentul din fiecare dimineata in care ochii se deschid doar un milimetru si zgomotele incep sa se auda de departe.

Este clipa de lene suprema a mintii. Cinci minute le percepi ca 5 secunde. Inca nu stii cine esti, pe cine iubesti, ce vei face ziua asta. Imaginea de sine este inca neclara, si asa si trebuie sa fie, pentru ca in noaptea care tocmai a trecut, mintea ta a fost ocupata. A sters cu grija bucatele din tine si apoi a desenat altele noi. Un mic retus cerut de ziua care tocmai a trecut. Un mic retus care, trecut neobservat alaturi de multe altele, va reusi sa te schimbe fara voia ta.

Mi-a scapat un zambet. M-am trezit de mai bine de 8000 de ori si totusi era cat pe ce sa uit...

Cum te-ai trezit azi dimineatza?

Cine se teme?

Portocala - fructul portocalului, de forma sferica, aromat si zemos, bogat in vitamine (invelit intr-o coaja de culoare galben-rosiatica). Consumata in cantitati mari, duce la cresterea considerabila a acidului in stomac. Asadar, excesul nu este recomandat. In dimineata aceasta insa, va invit sa serviti doar o felie....va este cumva teama? de "aciditate sporita"? sau ca nu cumva sa risipiti timp pretios citind aceste randuri?
Adevarul e ca toata lumea se teme de ceva. Iar oamenii se tem atat de tare si de atat de multe lucruri, incat exista adevarate clasamente ale fricilor. Celebra intrebare "de ce te temi cel mai tare in viata?" pare un soi de refulare, o incercare de a face din frica un martiriu, din fricos un erou precum si de a gasi forme lingvistice cat mai elaborate, prin care orice ezitare sa intre glorios in panteonul micilor motive de panica.

Asa ca m-am decis sa fiu sincera:

Ma tem de moarte dar ma tem ca nu stiu sa traiesc viata pe de-a-ntregul.
Mi-e teama ca ma ingras prea tare si ma gandesc cu frica sa nu mi se faca rau de la lipsa de mancare.
Mi-e frica sa spun cuiva "te iubesc" si ma sperii atunci cand iubirea lipseste din viata mea.
Mi-e frica de caini si mi-e frica sa nu ajung la batranete fara sa-mi fi luat un caine, asa cum planuiam cand eram mica.
Mi-e frica de singuratate dar ma tem de cei care-mi invadeaza intimitatea ca o eruptie vulcanica care distruge orice zid.
Mi-e teama de intuneric dar nici nu pot sa ma gandesc ce-ar insemna lumina perpetua.... (eventual materializata intr-o eterna zi de joi!!)
Mi-e frica sa fiu eu insami asa cum mi-e teama ca n-am sa ma pot simti niciodata in largul meu in prezenta altora.
Ma tem sa nu ratez momentele care mi-ar schimba iremediabil destinul si mi-e groaza de tot ce imi ameninta viata si linistea.
Mi-e teama sa nu racesc cand merg prin ploaie si mi-e frica c-am sa ratez mirosul florilor ude intr-o seara ploioasa de primavara.

Ma tem ca nimic din toate astea nu e imposibil si ma tem ca nu e nimic care sa nu poata fi schimbat....

Despre buze şi sprâncene

Imi place să urmăresc feţele oamenilor. Uneori nici nu-i ascult. Le observ doar arcuirile sprâncenelor, numărul de clipiri la 10 secunde, felul cum li se contractă buzele, uşoarea încordare a nărilor, şi cel mai important, ochii.

Faţa unui om care nu zice nimic spune multe, dar faţa unui om care nu ştie că este privit spune totul. Pielea şi muşchii nu mai au scopul unei armuri, iar gândurile le folosesc drept corzi vocale. Este o schimbare atat de puternică încat, privind o fotografie facută la momentul potrivit, ai impresia că citeşti, printre pori şi gene, un jurnal intim.

Multă vreme am fost pasionat de ochi, dar de curând am descoperit buzele. Sunt mult mai uşor de observat şi... mult mai greu de controlat. Aş putea spune ca pe mulţi "îi iau buzele pe dinainte"...

Data viitoare cănd ai o conversaţie interesantă, lasă-ţi şi ochii să asculte, vei afla cu siguranţă mai mult. Şi poate ar fi bine să-ţi asculţi şi propriul chip, pentru că daca nu-l asculţi tu, mai mult ca sigur ca o va face altcineva.

Ah, era să uit. Si faţa poate să mintă.

A fost odata ca niciodata...

Sa-ti definesti locul in Universul care, la o adica, poate avea orice forma sau marime...ca si cand toata viata ta ar fi cuprinsa intre cojile unei portocale.
In acest caz, totul tine de perspectiva: vrei sa crezi ca o portocala nu e mai mult decat un fruct de marimea pumnului? Inseamna ca niciodata nu o sa te nelinisteasca culoarea soarelui la apus si nu o sa-ti apara ca o fisura in peretii care te tin captiv, situata insa prea sus ca sa poti ajunge vreodata la ea si sa poti vedea dincolo...

Totul in jur poate fi pus sub un mare semn al intrebarii pe care numai puterea credintei intr-unul din raspunsurile posibile il poate suprima. Pana la marginea prapastiei insa, imaginatia lucreaza si croieste povesti potrivite, asortate la nelinistea si incordarea situatiei, pervertind intelesurile sumbre in istorii romantate, cu final neasteptat.

Urmeaza apoi ca fiecare sa-si ocupe locul in propria poveste. Asa ca, intre cateva coji de portocala, cazute din intamplare de pe marginea mesei, ma asez in scaunul povestitorului si zic: ce daca lumea intreaga nu e mai mare decat un fruct? sau un fir de praf? important e sa fi facut din acelasi material cu ea, sa-ti gasesti locul si sa nu ti se pare niciodata - sau foarte rar - ca totul nu e decat o poveste bine articulata scrisa de un autor talentat..

Sfinţi şi Soldaţi

Tai portocala. Desfaci coaja si o asezi pe farfurie. Si in timp ce te desfati cu savoarea fructului, undeva langa tine, aproape, emanand un parfum unic si totodata atat de familiar, sta coaja de portocala. Fara ea experienta fructului nu ar fi (aceeasi).

Ce are omul nevoie ca sa fie fericit? Mai mult decat arta, dragoste, placere si adevar, ce mai are nevoie? Hai zambeste, ai mirosit deja cuvantul. Are nevoie de durere.

"Ce-i nou, rar e adevarat, ce-i adevarat, rar e nou" (Cristoph Lichtenberg). Si putine sunt mai adevarate ca durerea. Lucrul de care fugim cu totii este in fapt pentru noi etalonul realitatii.

Arta este adeseori produsul efervescent dintre talent si suferinta. Razboaiele mananca oameni dar hranesc prietenii si iubiri pentru o viata intreaga. Un om ucis in chinuri poate naste o religie.

Data viitoare cand vei manca o portocala, infige-ti usor dintii in coaja. Lasa-i acidul sa-ti muste buzele si adu-ti aminte ca scopul cojii este sa prezerve fructul, asa cum durerea are scopul de a te tine pe tine in viata.

Acum ceva timp i-am spus unei bune prietene ca "oamenii au nevoie de drama in viata, altfel totul ar fi plictisor de bine." Si nu am vrea sa ne plictisim, nu-i asa? Ar insemna sa nu mai simtim ca suntem in viata... sa nu fim nici sfinti, nici soldati.


Doar din pura nesimtire
Imi doresc sa fiu nebun:
Sa nu stiu ce este traiul,
Sa iubesc totu-mprejur,
Sa ma joc intruna-n tihna
Cu o bila din lemn ud,
Sa fac poezii de viata
Admirand un corp din lut,
Sa dorm ziua sub o floare,
Cu-n somn dulce, fara griji,
Sa plang noaptea dupa soare,
Acuzand un hoţ din pluş.
S-ajung sus, pana la becuri,
Sa le sting cu-n cioc de cuc.
Sa imi tin degetu-n gura
Ca un dulce bebelus,
Sa mananc dupa dieta:
Biscuiti si suc de mere.
Sa pierd dinti in loc de lacrimi,
Unde-au fost sa-mi creasca spini:
Spini taiosi de trandafir,
Sa ma pot musca de buze,
Sa gust sange de nebun,
Si uimit apoi sa spun:
"Ce sărat este în gură,
Dar ce dulce e în vână!”


Loc de pus pozele pt profile